Tag Archive | viaţă

February song

Stăteam și mă gândeam mai devreme la diferențierea pe care o facem ori de câte ori avem ocazia, între specia umană și animale… că noi gândim, că ele nu comunică, nu își pot stăpâni instinctele… că totul se învârte în jurul rațiunii de care noi ne bucurăm. Dar oare chiar așa stau lucrurile? Oare chiar ne ajută la ceva rațiunea asta pe care ne lăudăm că o avem? Până acum ceva vreme aș fi răspuns în secunda 2 că da, ne ajută, fără a da partenerului meu de conversație șansa de a mă contrazice. Astăzi, nu numai că am început să mă îndoiesc, sunt aproape de a crede exact contrariul.

De ce? Nu e cazul să mă apuc să povestesc, pentru că nu aș mai ajunge să termin și oricum sunt lucruri destul de aiurea de postat pe blog. Cert este că am ajuns la concluzia că degeaba ai rațiune, dacă nu știi să o folosești. De fapt, nu că nu știi, NU VREI să o folosești. Nu e o adevărată blasfemie să îți reprimi cel mai important dar pe care ți l-a dat Dumnezeu în afară de viață? N-am reușit să înțeleg până în clipa în care tastez de ce ar vrea un om să facă asta. Adică ești conștient că faci un lucru rău, că atentezi la propria-ți sănătate (fizică sau psihică) și cu toate astea vrei să mergi pe drumul pe care ți-l dictează instinctul animalicesc? Bun, poate că ești puțin sado-maso și alegi să acționezi instinctual o dată… prima dată… dar de ce ai vrea să repeți experiența? Pentru că ți-a plăcut… am înțeles. Dar întrebarea mea este : în momentul când pui plăcerea de moment mai presus de consecințele dezastruoase pe care ar putea să le aibă alegerea ta, te mai diferențiezi de acel biet animal care nu știe să facă altceva? Eu cred că da, te diferențiezi. Animalul ăla habar n-are ce face, n-are altă opțiune, în schimb, tu… tu alegi!

Și tu care ești lângă el, ce poți face? Un mare nimic. Nu poți face nimic. Deși suferi când îl vezi că-și face rău singur, deși somnul nu te mai atinge din cauza gândurilor, deși poate verși câte o lacrimă la fiecare minut irosit, NU poți face nimic. Ești legat de mâini și de picioare și în ciuda faptului că strigi din adâncul ființei tale, e ca și cum ai avea căluș la gură. Ești practic inexistent, invizibil. Prin cuvintele pe care încerci să i le spui pentru a-i trezi acea rațiune, nu ajungi să faci altceva decât să-l pierzi văzându-l la rândul lui pierzându-se.  Cine ești tu să vii să-i spui ce să facă? Și ce dacă îi arăți că greșește! Și ce dacă îi oferi un umăr pe care să se sprijine! N-ai niciun drept să faci asta! E stăpân pe faptele, gândurile, vorbele sale! E stăpân pe viața lui și… poate încheia socotelile cu ea oricând vrea! Tu ești doar un intrus, un TV pe care l-a dat pe mute în clipa când a făcut alegerea.

Poate că-i mai bine să-l pierzi… să-l lași să plece! De ce? Continue reading

Poveste fără sfârşit… 7th page

N-a fost sfârşitul lumii şi bineînţeles că soarele a răsărit iar, îmblânzind gerul de februarie de afară. Suprinzător, Melania se simţea bine. Nu zburda de bucurie pe stradă şi nici nu cânta prin sala de clasă, dar gustul acrişor al experienţei din seara precedentă trecuse, realizase că n-are de ce să regrete ceea ce a făcut. Se simţea chiar mai bine decât în ultima vreme, pentru că era liberă… liberă de greutatea pe care o avea pe suflet de fiecare dată când vorbea cu el şi trebuia să-şi ascundă fiecare bătaie de inimă mai puternică. Nu le-a spus nimic fetelor în ziua respectivă, nu ştia practic ce şi cum să le spună şi în plus, îi era bine aşa, chiar nu avea nevoie să se insiste pe subiectul ăsta. Era prea ciudat calmul cu care a depăşit situaţia chiar şi pentru ea însăşi, dar nu voia să-şi mai bată capul cu fel de fel de ipoteze şi scenarii.

Zilele următoare s-au scurs liniştit. În afară de faptul că le-a mărturisit Silviei şi Laurei cele întâmplate, nu s-a mai petrecut nimic deosebit, nu a dat ochii cu el prin liceu sau prin oraş, iar pe mess şi-a respectat promisiunea de a-i acorda spaţiu. S-a ales însă Continue reading

Poveste fără sfârşit… 4th page

Greu de înţeles ce se petrecea cu ea acum. Suferea, cu siguranţă suferea, dar nu mai putea să plângă. Poate că ochii ei de un verde străveziu secaseră sau gerul de afară făcuse ca lacrimile să îngheţe. A ajuns acasă în doar câteva minute… aproape că alergase pe drum în încercarea de a se calma. A mers în camera ei şi a pornit laptopul, pentru a asculta veşnicele colinde, dar nu pentru că ar fi dus dorul lor sau ar fi vibrat de spiritul Crăciunului, ci pentru că a fost primul folder pe care l-a văzut în faţa ochilor. Nu contau versurile, nu conta ritmul, voia doar să simtă, măcar puţin, că nu e singură. S-a schimbat în pijamale şi s-a băgat în pat fără să mănânce, nu-i era foame. Cum să-i stea gândul la mâncare când simţea că toţi norii ăia plini de zăpadă de pe cer i s-au prăbuşit peste şi o împiedică să vadă, să respire, să simtă? Ar fi vrut să pună mâna pe telefon, să le dea semnalul de alarmă fetelor, dar se făcuse deja 11 noaptea şi nu voia să le strice şi lor seara de Ajun. Încerca să gândească la rece. Să se gândescă la tot ce s-a întâmplat, pentru a putea lua o decizie. Nu ştia de ce, dar simţea cu ardoare nevoia de a lua o decizie. Printre multe altele, nu reuşea să înţeleagă de ce la despărţire a fost aşa de rece şi nu putea să accepte faptul că deşi o văzuse că nu se simte bine, nu s-a oferit să facă nimic pentru ea, nici măcar să o conducă până acasă.

                Noaptea a trecut, dar iarăşi fără rezultatele aşteptate. Deşi a adormit undeva aproape de ora 3 dimineaţa, Melania nu a reuşit să-şi atingă scopurile. Aştepta acum ajutor din partea Silviei şi a Laurei, care deja se făcuseră comode pe canapea, în faţa măsuţei pline de bunătăţi.

– Deci…  (spune Melania, după ce termină de povestit ambele întâmplări cu lux de amănunte)

– Eu cred că ai tendinţa să exagerezi prea mult Mel.

– De acord cu Silv.

– OK, exagerez, probabil. Ce-i de făcut? Spaţiul destinat ideilor, din creierul meu, e cam….. empty.

– Eu cred că primul pas a fost făcut. Adică nu trebuie să te mai stresezi cu introducerile. Ai putea…. să treci la atac? (propune Laura)

– Dacă se poate detaliat… şti că sunt o novice în treburile astea.

– Păi… acum ai putea să intri în vorbă cu el la liceu sau, având în vedere că e vacanţă, să-l adaugi în lista de mess. Nu mai e nevoie să verifici dacă te ştie. Şi cred că … ai putea să porneşti o discuţie destul de lejer.

– Eu cred că ai putea să mai aştepţi puţin cu messul, poate face el ceva. Cine ştie?

– Hmmmmmm.. da, poate că Continue reading

Viaţa-i ROGVAIV!

Viaţa nu-i nici neagră, nici roz, nici altă culoare… Viaţa-i un curcubeu!

Poate pare incredibil, mult prea optimist sau chiar copilăresc, dar, nu te grăbi sa judeci ! Obişnuieşte-te să asculţi (să citeşti, în cazul de faţă) tot ceea ce are de spus un om şi abia apoi să tragi o concluzie.

Uită-te la lumina soarelui.

Ce culoare are?

Uite… iar te grăbeşti! Iarăşi dai un răspuns fără să te gândesti înainte, sau mai bine zis, iar te laşi ghidat de aparenţe.

Lumina, chiar dacă ochiul nostru nu poate percepe, nu e albă, nu e galbenă… e multicoloră. Trebuie doar să şti cum şi de unde să o priveşti.

Aşa-i şi cu viaţa, prin natura ta de om ai o prismă cu ajutorul căreia s-o descompui, s-o priveşti în toată splendoarea ei. Din păcate… n-ai instrucţiuni de folosire.

Ce faci? Renunţi aşa uşor şi te multumeşti cu ideea iniţială? Iţi ajunge să-i cunoşti doar ambalajul ăsta palid şi posomorât pe care ţi-l arata uneori? Continue reading