Tag Archive | TAROM

În viteza anilor

 Articol scris pentru proba 25 din SuperBlog 2010.        

                    2110.. nici nu-mi vine să cred că au trecut atâția ani! Parcă ieri terminam studiile și urcam pentru prima dată în cabina de pilotaj a unui avion. Trebuie să recunosc că am emoții când mă gândesc că mâine o să fac acest lucru pentru ultima dată. O să-mi lipsească totul, începând cu zarva pe care o auzeam la fiecare îmbarcare a pasagerilor, vorbele de rutină pe care le rosteam, senzația pe care o simțeam la fiecare decolare și aterizare, priveliștile superbe pe care puțini sunt fericiți să le vadă.

                 Mulți ar putea să fie cârcotași și să spună că 35 de ani de carieră sunt puțini, că ei au muncit poate 45 sau chiar mai mult. Dar amintirile pe care le-am strâns eu în perioada asta fac de două ori cât perioada reală. Da, lucrez la Tarom din 2075 , am făcut milioane, poate chiar miliarde de kilometri, am văzut milioane de oameni bucurându-se de primul zbor ca niște copii atunci când primesc o jucărie nouă sau le-am privit nerăbdarea de a ateriza într-un alt colț al lumii pentru a putea îmbrățișa o persoană dragă. Dacă ar fi să spun acum ce regret din acești ani, aș rămâne mut, pentru că nu regret nimic, am avut meseria pe care mi-am dorit-o și m-am bucurat de ea în fiecare moment. Continue reading

La răscruce de drumuri

Articol scris pentru proba 12 din SuperBlog 2010.

Întotdeauna am emoții când plănuiesc sau când mă apropii de plecarea într-o călătorie indiferent cât de lungă sau cât de scurtă este. Sunt adepta schimbării peisajului cât mai des posibil, îmi place să împachetez și despachetez bagaje, să fiu într-o agitație permanentă. Din păcate sunt atât de cufundată în amănuntele materiale, încât nu am timp să realizez că viața în sine este o călătorie și trebuie savurată la maxim. În fiecare clipă pot fi altundeva, cu altcineva, făcând ceva deosebit chiar dacă doar cu gândul. Cred că nu numai mie mi se întâmplă așa ceva, dar prefer să vorbesc la persoana I și să nu generalizez pentru că oricât de mult s-ar asemăna situațiile, sentimentele niciodată nu vor fi la fel.

M-am născut și mi-am început drumul fără să-mi dau seama, de fapt, primii ani i-am parcurs în necunoștină de cauză, îndrumată fiind de părinți sau de alți adulți. Dar chiar și cu „baby steps” am continuat să avansez, să mă îndrept către ceva, către undeva. După ce am început să înțeleg cum stau lucrurile pe aici, de abia atunci pot spune că am învățat să gust ceea ce viața îmi oferea, deși preferințele încă-mi erau ghidate de ceilalți. Abia în liceu am realizat că am devenit o persoană de sine stătătoare, capabilă să simtă de una singură, să pună cap la cap niște idei chiar foarte coerente, dar mai ales suficient de matură încât să știe ce vrea și unde vrea să ajungă peste o oră, o zi, o lună… Interesant este că nu de fiecare dată mi-a fost dat să merg pe drumul pe care mi l-aș fi ales cu o anumită perioadă înainte, ba dimpotrivă. Iar când m-am văzut ajunsă într-un cu totul alt punct decât îmi doream, spre surprinderea mea, nu am regretat nimic. Întrebarea normală ar fi de ce? Pentru că în timp ce înaintam pe calea pe care am fost purtată mă schimbam, vedeam cu alți ochi chiar și frunza pe care vântul mi-o încurca în părul răvășit. Nu numai că nu îmi părea rău pentru că nu am luat-o la stânga în loc de dreapta, dar mă simțeam fericită că sunt acolo, de parcă aș fi aparținut dintotdeauna locului respectiv. Continue reading