– Bună! Ai primit sms-ul, nu?
– Bună! Da, l-am primit şi am încercat să mă gândesc la o soluţie, dar nu prea mi-au funcţionat rotiţele.
– Nici mie. Chiar nu ştiu ce să fac. Ea nu ţi-a zis nimic?
– Nu. Hai să lăsăm lucrurile să vină de la sine, poate chiar ne facem probleme degeaba. Zi-mi mai bine ce ai făcut ieri de nu mi-ai răspuns la telefon. Te-am sunat de vreo 10 ori. Mi-a părut rău că te-am lăsat singură, dar mi-era că mai zic şi eu ceva şi iese mai rău.
– N-aveam chef să vorbesc cu nimeni. Am stat închisă în cameră până pe la 8, apoi am ieşit să mă plimb singură, de nebună, pe străzi.
– Doamne… de ce nu m-ai sunat?
– M-am întâlnit cu Ştefan şi am mers la Bliss. Mi-a priit.
Până să se audă soneria, Melania terminase de povestit ceea ce păţise în ultimele 24 de ore. De cum a intrat în cameră, Silvia s-a aşezat pe fotoliu, în celălalt colţ al camerei, cât mai departe de Melania, care la insistenţele Laurei a scos un salut scurt. Timp de mai bine de un sfert de oră, fetele vorbeau pe rând, Laura şi Silvia, Laura şi Melania. Nimic în plus.
– Eu am obosit. Am încercat, m-am străduit, am făcut-o pentru voi, pentru noi, dar văd că degeaba….. Sunteţi una mai încăpăţânată decât cealaltă. Aşa că… dacă aveţi de gând să lămuriţi lucrurile, ar cam fi timpul s-o faceţi. (izbucni Laura la un moment dat)
Linişte profundă. Nici una din cele două nu voia să ia iniţiativa, considerând că se vor înjosi în faţa celeilalte.
– Deci… să înţeleg că v-am adus degeaba aici.
– Eu n-am nimic de spus. Cred că nu am greşit cu nimic. (afirmă Silvia)
– Mel…?
– Eu n-am făcut decât să reacţionez la ceea ce a zis ea. Nu puteam să mai tac. Ce vrei? Nu pot să mă prefac doar de dragul liniştii.
– Şi ce-am zis aşa grav? Nici eu nu pot să mă prefac. Am spus ce-am gândit. Dacă tu nu eşti capabilă să accepţi adevărul, nu e vina mea.
– Calm.. calm fetelor! Nu mai ridicaţi vocea. Continue reading