Tag Archive | Nemira

Dragă Moșule

Articol scris pentru proba nr.25 din SuperBlog 2013.

Dragă Moșule,

Prietenul meu drag, îmi era așa de dor să-ți scriu! Mi se pare insuficientă o singură scrisoare pe an pentru a-ți povesti  ce mi s-a mai întâmplat și cum mă simt. Cred că ar trebui să-ți scriu mai des, dar știu că abia ai timp să o citești pe aceasta și nu aș vrea să-ți creez probleme cu doamna Crăciun, care știu că este destul de geloasă.

Revenind la ale noastre, vreau să-ți mulțumesc pentru dublul cadou de anul trecut, pentru că știu că ai avut o contribuție și la  acea zăpadă apărută din senin în seara de Ajun. Dar sunt convinsă că ai primit încă de atunci gândurile mele de mulțumire, chiar dacă te afli ascuns într-un cotlon, undeva departe. Cred că a fost cel mai frumos dar pe care îl puteam primi, pentru că pe lângă pătura de nea ce s-a așternut și de care ne-am bucurat pe schiuri și pe sanie în ziua următoare, mai tare m-a copleșit emoția atmosferei din acea seară. Eram în familie, adică în cea mai plăcută companie pe care aș fi putut-o avea și m-am întors preț de câteva ore cu gândul în copilăria după care tânjesc groaznic de tare. Dacă nu ar fi venit acea zăpadă neprevăzută, fiecare ar fi plecat acasă după cină, dar astfel au fost nevoiți să rămână. Și s-a dovedit a fi cea mai bună decizie. Ba chiar am pus-o pe mama să ne citească  din cartea  Crăciunul în cele mai frumoase povestiri”  în timp ce savuram o câte o felie de cozonac proaspăt făcut în casă și o cană de vin fiert cu scorțișoară (nu te gândi că și în copilărie beam vin fiert, știi că nu era așa, dar trebuia să fie și un touch de maturitate). A citit ceva de Charles Dickens pentru că era favoritul tuturor și trebuia să ne facă pe plac.

Pentru Crăciunul ce va veni, nu știu ce să-ți cer pentru că simt că orice ți-aș cere ar fi prea mult. De ce? Fiindcă întotdeauna mi-ai oferit multe altele pe lângă ce mi-am dorit și cred că ți-am rămas chiar datoare. Așa că o să las la alegerea ta soarta sărbătorilor ce vor veni. Am încredere în tine!

Sper că și tu ești cel puțin la fel de mulțumit și fericit așa cum sunt eu și că vei lăsa câte puțin din aceste sentimente în fiecare cadou pe care îl vei face în noaptea de Ajun. Dacă ai totuși nevoie de ceva, nu ezita să-mi dai un semn. Mi-ar plăcea să am măcar o dată ocazia să te răsplătesc într-un fel. Continue reading

Jocurile vieții

Articol scris pentru proba nr.11 din SuperBlog 2013.N

Atunci când te joci, inevitabil uiți de absolut tot ce te înconjoară sau te presează și nu-ți dă pace. Motiv pentru care continuăm să adorăm jocul și joaca indiferent de vârstă, ocupație sau locație. De fapt, cred că foarte mulți dintre noi ar renunța la câte ceva pentru a petrece măcar o oră jucându-se. Eu, în copilărie, adoram să joc tenis sau ping-pong și nu de puține ori mi-am pus creativitatea la bătaie pentru a mă putea juca. Mă amuzam teribil atunci când în loc să învăț  sau să-mi fac temele foloseam cărțile și caietele pe post de rachete de tenis sau palete de ping-pong și încingeam o partidă antrenantă. Bineînțeles că mama își dădea seama și îmi servea o morală de zile mari de fiecare dată când vedea cotoarele caietelor îndoite și chinuite, dar deja nu mai conta, urzeala minții mele își atinsese scopul.

Astăzi deși duc dorul acelor vremuri, ele au rămas doar o amintire pentru că am devenit alergică numai la auzul numelor acelor jocuri. De ce? Pentru că trecerea anilor și maturitatea pe care se presupune că am acumulat-o m-au schimbat mult prea mult. M-am găsit de prea multe ori în situația acelei mingii pasate de la unul la altul încât aproape am ajuns să regret că am fost o jucătoare atât de înfocată și că mi-am distrus rechizitele ani de-a rândul dator. Este dezamăgitor să vezi cum o distracție atât de iubită și care te-a însoțit toată copilăria, îți devine în totalitate antipatic. Pe atunci eram fascinată de traseul pe care îl făcea mingea pe deasupra fileului, dar nu mi-am imaginat cum ar fi să fiu în locul ei. E o adevărată bătaie de cap și e frustrant să fii distracția altora în timp ce tu nu ai alternativă pentru a scăpa din acel joc.

Și mai este un motiv pentru care nu mă mai pot juca așa. Mi s-a întâmplat să iau în serios anumite întâmplări pe care alții le-au considerat doar o joacă și am ajuns să duc în spate responsabilitățile altora. Am auzit de nenumărate ori replica „mingea este în terenul tău”, sugerându-mi-se să  cântăresc bine elementele pe care le cunoșteam și să iau o decizie fără a mai aștepta vreun gest din partea celeilalte persoane. Și n-am suportat niciodată această replică tocmai pentru că mi se părea urât să nu fi capabil să-ți asumi responsabilitatea propriilor fapte și vorbe și să fii nevoit să arunci practic pisica în grădina vecinului. Continue reading

Scrisoare

Dragule,

Nu mi-a fost niciodată mai greu să mă exprim decât îmi este acum, dar nu pentru că nu mi-aș găsi cuvintele, ci pentru că teama continuă să mă macine. Mi-a fost teamă în tot timpul acesta să-ți recunosc ce simt pentru tine, ba chiar și-acum aș mototoli bucata asta de hârtie dacă nu mi-aș fi promis că n-o voi face. Nu vreau să te împovărez, să te presez sau să-ți complic existența, dar consider că am fost prea mult timp nesinceră cu tine, iar tu nu meriți asta. În plus, trebuie să-mi asum ceea ce simt odată pentru totdeauna!

N

 

Până să te întâlnesc, eram o adevărată epavă, o victimă a unor vampiri de energie și sentimente, o fantomă într-o lume cenușie. E adevărat că lucrurile nu s-au schimbat imediat pentru că am fost sceptică în ceea ce te privea. Eram atât de suspicioasă încât credeam că în spatele fiecărui cuvânt drăguț, al fiecărui gest se ascundea ceva care avea să mă facă să sufăr. Nu mi-am explicat nici până în ziua de astăzi de unde ai găsit curajul să te apropii de mine, dar mai ales răbdarea de care ai dat dovadă. Îmi impusesem cu mult înainte, să nu mai las pe nimeni să se apropie de mine și să nu mă mai atașez de nimeni și chiar reușisem. Nici cu tine nu a fost altfel, pentru că am păstrat distanța foarte multă vreme și te-am considerat o simplă cunoștință. Însă timpul tot mai mult pe care îl petreceam împreună și faptul că nu ai dispărut nici măcar atunci când ai descoperit că sufletul îmi era făcut bucăți și eram incapabilă de a mai simți ceva, mi-au demonstrat că erai altfel decât te percepusem. De atunci am început să uit amintirile urâte și promisiunile idioate pe care mi le făcusem și te-am lăsat să mă descoperi cu adevărat.

Faptul că mi-ai dăruit atâtea și că mi-ai demonstrat că am încă puterea să dăruiesc la rândul meu, m-au determinat să-mi mai acord o șansă și să te privesc cu alți ochi. Ți-am arătat afecțiune, tandrețe și atenție cât unui bun prieten,dar numai eu știu câte nopți albe am făcut în încercarea de a mă opri acolo. N-am vrut să mă folosesc de sentimentele tale de iubire pe care mi le mărturisiseși pentru a mă vindeca. Am fost dură cu amândoi și am continuat să mențin anumite limite între noi, deși inima începea să-mi dicteze altceva.

În ultimele săptămâni am făcut eforturi mari să-mi controlez gesturile și chiar și respirația de fiecare dată când ne întâlneam pentru că orice cuvânt al tău mă făcea să vibrez. La fiecare zâmbet simțeam că mă topesc, dar cu toate acestea nu-mi găseam puterea să te sărut și să-ți spun că-mi doresc mai mult. Dragostea era un subiect pe care pur și simplu nu-l puteam atinge în prezența și la adresa ta. Continue reading

O carte la locul ei

Articol scris pentru proba nr.22 din SuperBlog 2012.

Când am primit provocarea de la Nemira, de a prezenta o carte în habitatul în care eu aș citi-o cel mai bine, am avut în cap o singură idee de locație și o singură carte. Am văzut câteva episoade din Urzeala tronurilor, așa că îmi doresc foarte mult să citesc și cartea și să-i pot savura intriga la capacitate maximă. Și unde aș putea să citesc o astfel de capodoperă decât în locul după care tânjesc cel mai mult: la înălțime. Consider că panorama pe care ți-o dezvăluie fereastra unui loc din avion și emoțiile pe care ți le dă acțiunea cărții se completează perfect și pot face ca orele nesfârșite de zbor să treacă fără să-mi dau seama.

Nu-i așa că este combinația perfectă? Continue reading

Declarație (mai mult sau mai puțin) de dragoste

Articol scris pentru proba nr.15 din SuperBlog 2012.

– Încă îmi amintesc petrecerea aceea la care ne-am întâlnit pentru prima oară. M-am simțit bine, m-am distrat de minune și chiar eram capabilă să spun că era cea mai bună petrecere la care am luat parte vreodată. Însă totul s-a schimbat când ai apărut tu, iar în îngâmfarea-ți caracteristică m-ai strivit pe picior într-un mod total neelegant tocmai pentru că erai cu privirea pe sus, mult prea sus pentru nivelul la care mă evaluaseși și mă etichetaseși pe mine. Am avut ghinionul să nu-mi pot dezlipi ochii de la tine toată seara și să mă cedez complet în momentul în care te-am auzit cântând angelic,în totală antiteză cu personalitatea pe care ți-o descoperisem. Clipele acelea au fost ultimele pe care mi le amintesc ca fiind stăpână pe sentimentele, gândurile, ideile și nopțile mele. De atunci nu mi-am dorit altceva decât să-mi schimb eticheta, să te fac să mă remarci și să-ți dai seama că nu sunt atât de insipidă, de neînsemnată și de ratată precum mă vedeai tu. Din păcate, pe cât de jos mă vedeai tu, pe atât de sus te urcasem eu pe piedestalul din mintea-mi înghesuită și adeseori bolnavă. Continue reading

Ai carte, ai amintiri!

“Cititul te face mare!” a fost replica pe care am auzit-o multă vreme spusă de mama. Se întâmpla de fiecare dată când în încercările mele de a învăţa tainele alfabetului mă mai poticneam la câte un cuvânt şi începeam să plâng spunând că nu pot şi că n-are niciun rost, că n-am să reuşesc niciodată să citesc poveştile de una singură. Recunosc, am fost un copil excesiv de ocrotit şi aveam deseori tendinţa de a mă preda înainte de a începe lupta doar pentru că mi se părea mie că ceva  nu merge aşa cum credeam eu că trebuie să meargă. Nu înţelegeam cum venea treaba asta cu cititul şi crescutul despre care vorbea mama şi deveneam tot mai curioasă, fapt ce mă împingea practic de la spate să continui. Şi am continuat, cu mama la dreapta mea, să lucrez asiduu, să repet, să descopăr şi să mă distrez. Primele poveşti le-am citit cu ea şi eram atât de mândră când la sfărşit mă strângea la pieptul ei sărutându-mă delicat pe frunte, dar nu uitam să o întreb după fiecare aventură desluşită dacă m-am făcut mai mare. Mă tot uitam în oglindă, mă analizam din toate unghiurile, dar nimic! Dezamăgirea creştea însă, pentru că eu tot citeam şi citeam, dar nu creşteam deloc. Iar după multe încercări şi gânduri de copil am ajuns eu la o concluzie: nu mă făceam mare pentru că nu citeam singură, pentru că mă lăsam ajutată de mama şi de fapt… creştea ea mare (în ochii mei). Continue reading