Tag Archive | dragoste

Scrisoare

Dragule,

Nu mi-a fost niciodată mai greu să mă exprim decât îmi este acum, dar nu pentru că nu mi-aș găsi cuvintele, ci pentru că teama continuă să mă macine. Mi-a fost teamă în tot timpul acesta să-ți recunosc ce simt pentru tine, ba chiar și-acum aș mototoli bucata asta de hârtie dacă nu mi-aș fi promis că n-o voi face. Nu vreau să te împovărez, să te presez sau să-ți complic existența, dar consider că am fost prea mult timp nesinceră cu tine, iar tu nu meriți asta. În plus, trebuie să-mi asum ceea ce simt odată pentru totdeauna!

N

 

Până să te întâlnesc, eram o adevărată epavă, o victimă a unor vampiri de energie și sentimente, o fantomă într-o lume cenușie. E adevărat că lucrurile nu s-au schimbat imediat pentru că am fost sceptică în ceea ce te privea. Eram atât de suspicioasă încât credeam că în spatele fiecărui cuvânt drăguț, al fiecărui gest se ascundea ceva care avea să mă facă să sufăr. Nu mi-am explicat nici până în ziua de astăzi de unde ai găsit curajul să te apropii de mine, dar mai ales răbdarea de care ai dat dovadă. Îmi impusesem cu mult înainte, să nu mai las pe nimeni să se apropie de mine și să nu mă mai atașez de nimeni și chiar reușisem. Nici cu tine nu a fost altfel, pentru că am păstrat distanța foarte multă vreme și te-am considerat o simplă cunoștință. Însă timpul tot mai mult pe care îl petreceam împreună și faptul că nu ai dispărut nici măcar atunci când ai descoperit că sufletul îmi era făcut bucăți și eram incapabilă de a mai simți ceva, mi-au demonstrat că erai altfel decât te percepusem. De atunci am început să uit amintirile urâte și promisiunile idioate pe care mi le făcusem și te-am lăsat să mă descoperi cu adevărat.

Faptul că mi-ai dăruit atâtea și că mi-ai demonstrat că am încă puterea să dăruiesc la rândul meu, m-au determinat să-mi mai acord o șansă și să te privesc cu alți ochi. Ți-am arătat afecțiune, tandrețe și atenție cât unui bun prieten,dar numai eu știu câte nopți albe am făcut în încercarea de a mă opri acolo. N-am vrut să mă folosesc de sentimentele tale de iubire pe care mi le mărturisiseși pentru a mă vindeca. Am fost dură cu amândoi și am continuat să mențin anumite limite între noi, deși inima începea să-mi dicteze altceva.

În ultimele săptămâni am făcut eforturi mari să-mi controlez gesturile și chiar și respirația de fiecare dată când ne întâlneam pentru că orice cuvânt al tău mă făcea să vibrez. La fiecare zâmbet simțeam că mă topesc, dar cu toate acestea nu-mi găseam puterea să te sărut și să-ți spun că-mi doresc mai mult. Dragostea era un subiect pe care pur și simplu nu-l puteam atinge în prezența și la adresa ta. Continue reading

Poveste fără sfârşit… 4th page

Greu de înţeles ce se petrecea cu ea acum. Suferea, cu siguranţă suferea, dar nu mai putea să plângă. Poate că ochii ei de un verde străveziu secaseră sau gerul de afară făcuse ca lacrimile să îngheţe. A ajuns acasă în doar câteva minute… aproape că alergase pe drum în încercarea de a se calma. A mers în camera ei şi a pornit laptopul, pentru a asculta veşnicele colinde, dar nu pentru că ar fi dus dorul lor sau ar fi vibrat de spiritul Crăciunului, ci pentru că a fost primul folder pe care l-a văzut în faţa ochilor. Nu contau versurile, nu conta ritmul, voia doar să simtă, măcar puţin, că nu e singură. S-a schimbat în pijamale şi s-a băgat în pat fără să mănânce, nu-i era foame. Cum să-i stea gândul la mâncare când simţea că toţi norii ăia plini de zăpadă de pe cer i s-au prăbuşit peste şi o împiedică să vadă, să respire, să simtă? Ar fi vrut să pună mâna pe telefon, să le dea semnalul de alarmă fetelor, dar se făcuse deja 11 noaptea şi nu voia să le strice şi lor seara de Ajun. Încerca să gândească la rece. Să se gândescă la tot ce s-a întâmplat, pentru a putea lua o decizie. Nu ştia de ce, dar simţea cu ardoare nevoia de a lua o decizie. Printre multe altele, nu reuşea să înţeleagă de ce la despărţire a fost aşa de rece şi nu putea să accepte faptul că deşi o văzuse că nu se simte bine, nu s-a oferit să facă nimic pentru ea, nici măcar să o conducă până acasă.

                Noaptea a trecut, dar iarăşi fără rezultatele aşteptate. Deşi a adormit undeva aproape de ora 3 dimineaţa, Melania nu a reuşit să-şi atingă scopurile. Aştepta acum ajutor din partea Silviei şi a Laurei, care deja se făcuseră comode pe canapea, în faţa măsuţei pline de bunătăţi.

– Deci…  (spune Melania, după ce termină de povestit ambele întâmplări cu lux de amănunte)

– Eu cred că ai tendinţa să exagerezi prea mult Mel.

– De acord cu Silv.

– OK, exagerez, probabil. Ce-i de făcut? Spaţiul destinat ideilor, din creierul meu, e cam….. empty.

– Eu cred că primul pas a fost făcut. Adică nu trebuie să te mai stresezi cu introducerile. Ai putea…. să treci la atac? (propune Laura)

– Dacă se poate detaliat… şti că sunt o novice în treburile astea.

– Păi… acum ai putea să intri în vorbă cu el la liceu sau, având în vedere că e vacanţă, să-l adaugi în lista de mess. Nu mai e nevoie să verifici dacă te ştie. Şi cred că … ai putea să porneşti o discuţie destul de lejer.

– Eu cred că ai putea să mai aştepţi puţin cu messul, poate face el ceva. Cine ştie?

– Hmmmmmm.. da, poate că Continue reading

Poveste fără sfârşit… 3th page

Poate că este adevărat proverbul “Noaptea e un sfetnic bun”, dar se pare că nu şi în cazul Melaniei. A doua zi dimineaţă s-a trezit mai confuză chiar şi decât era noaptea precedentă. A plecat buimacă la şcoală şi iarăşi îngândurată. Ceea ce-i ocupa mintea acum era puţin diferit, nu se mai întreba ce se întâmplă cu ea pentru că reuşise în mare parte să accepte că… pentru prima dată… era interesată de un băiat. Se gândea la prietenele ei, la cum o să le spună, ce reacţie or să aibă şi… mai ales, ce sfaturi o să primească de la acestea. Silvia şi Laura îi erau prietene de câţiva ani buni, se înţelegeau bine, stăteau mereu împreună la şcoală şi erau singurele care reuşeau să o scoată din casă la un suc în oraş, din când în când. Au fost alături de ea în momentele fericite, au râs şi s-au bucurat de momentele bune, dar… aveau să fie la fel de apropiate şi într-o astfel de situaţie? Tot drumul până la liceu s-a gândit la lucrurile astea. Era exclusă din start opţiunea de a le ascunde adevărul pentru că nu suporta să mintă şi în plus… avea urgent nevoie de sfaturi.

A venit momentul. După o introducere cât se poate de minuţioasă, Melania le spune :

– Eeei da, cred că după ce s-a întâmplat ieri, cred că… de fapt, sunt aproape sigură… deşi refuz încă să accept..

– Poţi să fi puţin mai clară şi scurtă? Mor aici de inimă şi ni se termină şi pauza (spuse Silvia).

– ……… cred că mă îndrăgostesc!

 Într-adevăr, fetele au fost în stare de şoc timp de câteva momente după magica frază. Nu se aşteptau ca Melania să se îndrăgostească, aproape că se obişnuiseră cu ea aşa… singură. De ce trebuia să fie altfel de acum înainte?

 – Cred că glumeşti! (reacţionează într-un final Laura) Continue reading

Poveste fără sfârşit… 2nd page

Iată şi continuarea poveştii…  O să mă străduiesc să o termin de scris cât mai curând, pentru că nu-mi place să o tot ciopârţesc aşa.

 

Marţi dimineaţă, şcoală, zarvă ca de obicei. Norii înghesuiţi pe întreg cerul, de parcă ar fi fost ultima lor ocazie de a se afişa, anunţau căderea primilor fulgi de zăpadă cu doar câteva zile înainte de începutul lui decembrie. Melania (bineînţeles că trebuie să aibă şi fata un nume) era foarte entuziasmată de ninsoarea ce se aştepta, pentru că deşi îşi serba ziua de naştere vara, în debut de iunie, ea adora iarna, se simţea ca o parte din ea. Stătea împreună cu prietenele ei pe coridor, într-una din pauze, privind spectacolul de afară, când a zărit un grup de  4 băieţi venind. Bineînţeles că, după ce s-au îndepărtat, fetele au început să discute despre ei, cine sunt, din ce clasă, cu cine au o relaţie şi-aşa mai departe. Aparent, neinteresant momentul. Continue reading