Poveste fără sfârșit…

Am să vă spun o poveste… pe care am auzit-o, sau am visat-o… am trăit-o sau chiar am inventat-o. Nu cred ca are prea mare importanţă  originea ei. De fapt, nu sunt sigură că ea însăşi are vreun fel de importanţă. Ştiu doar că trebuie s-o eliberez din mintea mea şi-aşa înghesuită şi dezordonată.

“A fost odată ca niciodată…  o fată, frumoasă pe dinăuntru prin ceea ce gândea şi era dispusă să facă pentru oricine ; şi extrem de frumoasă pe dinafară, fără a avea nevoie de vreun retuş fizic. Mult prea matură în gândire, nu era deloc o victimă a celor ce se lăsau ghidaţi de „ambalajul” perfect, iar în scurt timp şi-a atras denumirea de “Inabordabila”.Când lua decizia de a se implica într-un proiect, o făcea trup şi suflet, 100% fără regrete faţă de lucrurile la care renunţa voluntar, nu închidea nimănui telefonul în nas şi nu respingea nici măcar un apel (deşi o formulare precum  “Păpuşa, nu vrei să… trec să te iau la o raită prin oraş?” nu-i era tocmai de folos în a se concentra) pentru că-şi spunea “Oricine poate avea ceva important de spus şi cine sunt eu să refuz acest drept?”.

Pentru cei ce ar fi vrut să o cunoască, nu ar fi fost deloc dificil, era nevoie doar să-i respecte munca,deciziile şi principiile câtuşi de puţin, doar atât. Nu avusese niciodată un prieten, adică un iubit (pentru că de prieteni nu ducea deloc lipsă). Nu simţise nevoia. Pur şi simplu îi era bine cu ea însăşi, cu gaşca pe care şi-o formase în timp şi cu munca ei. Nu era vorba că ar fi refuzat să simtă ceva special pentru cineva, că ar fi considerat asta un sacrilegiu, nici pe departe, doar că nu descoperise încă pe nimeni care să-i atragă atenţia. Asta până într-o zi…

Marţi dimineaţă, şcoală, zarvă ca de obicei. Norii înghesuiţi pe întreg cerul, de parcă ar fi fost ultima lor ocazie de a se afişa, anunţau căderea primilor fulgi de zăpadă cu doar câteva zile înainte de începutul lui decembrie. Melania (bineînţeles că trebuie să aibă şi fata un nume), era foarte entuziasmată de ninsoarea ce se aştepta, pentru că deşi îşi serba ziua de naştere vara, în debut de iunie, ea adora iarna, se simţea ca o parte din ea. Stătea împreună cu prietenele ei pe coridor, într-una din pauze, privind spectacolul de afară, când a zărit un grup de  4 băieţi venind din partea opusă. Bineînţeles că după ce s-au îndepărtat, fetele au început să discute despre ei, cine sunt, din ce clasă, cu cine au o relaţie şi-aşa mai departe. Aparent, neinteresant momentul. Melania a trecut cu vederea cele întâmplate şi s-a întors în clasă. Acasă, după orele de curs, încerca să-şi facă temele şi să înveţe pentru a doua zi, dar ceva o împiedica. Îi tot revenea în minte acea privire intensă, care o intrigase, acei ochi de un căprui delicat pe care îi văzuse la liceu. Îl cunoştea din vedere de vreo 3 ani, dar niciodată nu avusese ocazia să-i întâlnească ciocolatiul ochilor si parfumul fresh ca o dimineaţă de primăvară, de la o distanţă aşa de mică. Nu îl observase până atunci din mulţimea de băieţi de care se lovea zilnic, nu îl considerase ca fiind frumos, atrăgător. De fapt, nici nu era “cine ştie ce frumuseţe”, după cum comentaseră Laura şi Silvia la momentul respectiv. Era imposibil să se îndrăgostească de el aşa de repede, doar dintr-o privire intensă de care până la urmă nu mai era sigură dacă a fost reală sau propria-i imaginaţie îi juca feste. Tot ceea ce simţea acum era împotriva principiilor ei. De câte ori nu se întrebase cum pot unii să spună că le place o persoană, cunoscându-i doar fizicul, fără să schimbe o vorbă măcar? De câte ori nu şi-a bătut capul încercând să înţeleagă de ce primea invitaţii în oraş, pe motiv că e drăguţă, de la persoane de care nici măcar nu auzise. Era oare posibil? Exista un astfel de sentiment “la minut”şi-i era dat tocmai ei, care a combătut ideea atâta amar de timp?

Astfel de gânduri au luat locul vectorilor,al condiţiilor semnării tratatului de pace de la Paris şi chiar al somnului liniştit de care avusese parte până atunci. Într-un târziu, a reuşit să alunge frământările din minte şi a adormit, convinsă fiind că a doua zi dimineaţă o să revină la normal, o să fie iarăşi ea.

Poate că este adevărat proverbul “Noaptea e un sfetnic bun”, dar se pare că nu şi în cazul Melaniei. A doua zi dimineaţă s-a trezit mai confuză chiar şi decât era noaptea precedentă. A plecat buimacă la şcoală şi iarăşi îngândurată. Ceea ce-i ocupa mintea acum era puţin diferit, nu se mai întreba ce se întâmplă cu ea pentru că reuşise în mare parte să accepte că… pentru prima dată… era interesată de un băiat. Se gândea la prietenele ei, la cum o să le spună, ce reacţie or să aibă şi… mai ales, ce sfaturi o să primească de la acestea. Silvia şi Laura îi erau prietene de câţiva ani buni, se înţelegeau bine, stăteau mereu împreună la şcoală şi erau singurele care reuşeau să o scoată din casă la un suc în oraş, din când în când. Au fost alături de ea în momentele fericite, au râs şi s-au bucurat de momentele bune, dar… aveau să fie la fel de apropiate şi într-o astfel de situaţie? Tot drumul până la liceu s-a gândit la lucrurile astea. Era exclusă din start opţiunea de a le ascunde adevărul pentru că nu suporta să mintă şi în plus… avea urgent nevoie de sfaturi.

A venit momentul. După o introducere cât se poate de minuţioasă, Melania le spune :

– Eeei da, cred că după ce s-a întâmplat ieri, cred că… de fapt, sunt aproape sigură… deşi refuz încă să accept..

– Poţi să fii puţin mai clară şi scurtă? Mor aici de inimă şi ni se termină şi pauza (spuse Silvia).

– ……… cred că mă îndrăgostesc!

Într-adevăr, fetele au fost în stare de şoc timp de câteva momente după magica frază. Nu se aşteptau ca Melania să se îndrăgostească, aproape că se obişnuiseră cu ea aşa… singură. De ce trebuia să fie altfel de acum înainte?

– Cred că glumeşti! (reacţionează într-un final Laura)

– Tu crezi că am chef de glume pe asemenea subiecte la ora asta?

– Dar nu se poate mă, ai refuzat atâţia până acum şi tocmai pe el te-ai găsit să-l alegi?

– Dar tu crezi că l-am ales??? Îţi povestesc de 10 minute cum stau lucrurile… şi tu..

– Da, poate nu s-a exprimat corect, dar… Mel, să fim serioase… Raul??? Şti că se crede un adevărat Don Juan şi nu ia în serios nicio relaţie, sau mai bine zis, nicio fată. De când te cunosc, ai fugit de astfel de persoane, adică, ai fugit în general de băieţi. Nu ştiu ce să zic (completează Silvia).

 Se părea că temerile ei aveau totuşi temei. Fetele nu erau deloc încântate de noua ei ispravă şi nu foarte dispuse să o sprijine sau să o sfătuiască. Au trecut câteva zile bune până au reuşit să lămurească lucrurile şi să le obţină sprijinul, dar îndoiala cu privire la sinceritatea lor, se născuse deja. În aceste zile s-a întâlnit întamplător cu Raul de mai multe ori decât în cei 3 ani de când îl cunoştea şi cu fiecare clipă trecută îşi dădea seama că este ceva serios ceea ce se întâmplă cu ea.

Nu avea tupeul să-l abordeze, aşa că… la sfatul prietenelor ei a început să forţeze cât mai multe întâlniri “întâmplătoare”, în speranţa că totuşi, o să facă el un pas spre ea. După 2 săptămâni, aproape că fierbea în suc propriu : nici un semn. Nu era de ajuns că nu se putea înţelege pe ea… acum se chinuia să-l înţeleagă şi pe el de ce nu reacţionează, de ce nu o remarcă, de ce, de ce, de ce???

Se apropiau sărbătorile de iarnă când se hotărâse să încerce să se bage în seamă cu el, să facă rost de numărul lui de telefon sau ID de mess. Nu i-a fost tocmai greu, având în vedere că sora Laurei era în aceeaşi clasă cu el. De fapt, îi aflase întregul orar şcolar şi extra-şcolar, în încercarea de a concepe un plan perfect. Se transformase total, nu mai acorda mult timp învăţăturii pentru că nu putea să se concentreze, ieşea  zilnic în oraş pe orice motiv, doar pentru a-l zări câteva clipe şi petrecea foarte mult timp imaginându-şi cum o să fie clipa în care vor interacţiona. Şi… ce ocazie mai bună de a “interacţiona”, decât spectacolul de Crăciun, ce avea să se desfăşoare peste doar 2 zile?

Avea nevoie de pregătire sufletească, încurajări şi sfaturi, aşa că şi-a invitat prietenele pe la ea, la o ciocolată caldă pentru a discuta.

– Nu te mai stresa atât! E doar un băiat, nu un zeu! (îi tot spunea Laura)

– Da, pentru voi e uşor să fiţi calme, dar trebuie să înţelegeţi că nu e tocmai situaţia în care mă simt cel mai confortabil.

– Da mă, înţelegem, dar trebuie să te calmezi, să fii cât se poate de lucidă, pentru că altfel rişti să te pierzi cu totul. (adaugă Silvia)

– OK, deci mergem la spectacol, ne orientăm cam pe unde s-a aşezat el şi mergem “întâmplător” pe un rând mai în faţă. O să-l salut, după care..

– Nu !!!

– Ce? Ce-am greşit Silv?

– Opreşte-te din scenariile astea stabilite până la ultimul detaliu, pentru că s-ar putea să fii dezamăgită.

– De ce?

– Are dreptate, am văzut şi eu pe propria-mi piele ca niciodată lucrurile nu decurg aşa cum îţi imaginezi.

– Adică n-ar trebui să-l salut?

– Nu prostuţo, nu trebuie să te gândeşti ce o să faci în fiecare secundă şi ce o să zici. Lasă totul să vină de la sine, fii tu însăţi!

„Corect, o să fiu eu însămi!” îşi tot repeta în seara spectacolului. S-a aranjat cum a ştiut ea mai bine, a răsuflat adânc şi a pornit spre locaţia magică. La intrare, înghesuială mare (mai mult din cauza gerului de afară decât datorită interesului pentru ruginitele colinde), nu reuşea să le zărească nici pe fete, darămite pe Raul. După ce a reuşit să intre, Melania încerca să se orienteze, dar nu vedea nimic de puzderia de oameni. Iar după ce că nu era tocmai artistă în mersul pe tocuri, s-a mai ales şi strivită.

– Uită-te pe unde calci, ameţitule!

– Oh, scuze, dar uită-te şi tu ce îmbulzeală e aici, n-am pe unde s-o iau.

– Raul ?

– Eu însumi.

– Ăăă.. eu.. scuze… eu sunt..

– Melania. Ştiu. Ne cunoaştem de 3 ani, ai uitat?

– Ăăă.. da, aşa-i. N-am vrut să fiu nepoliticoasă, dar nu sunt foarte stabilă pe tocurile astea şi nu mi-a picat tocmai bine când m-ai strivit.

– E în regulă. A, uite-i pe prietenii mei. Mă duc la ei. Pa-pa!

– Pa..

            Era dezamăgită. Dezamăgită de ea însăşi, de cum i-a vorbit şi dezamăgită de el, de faptul că…că…..   Nici ea nu ştia clar de ce. Se aranjase special pentru el, dar nu a avut nicio reacţie, nici un compliment, nimic. Ce nu era în regulă?

            Deşi s-a aşezat împreună cu fetele pe rândul din faţa lui, nu a mai avut puterea să facă nimic, nici măcar să se bucure de spiritul sărbătorilor. Avea lacrimi în ochi, dar nu de emoţia colindelor ci de frustrare, durere şi dezamăgire că inima-i bătea din ce în ce mai tare din nimic.

– Fetelor, eu cred că plec, nu mă simt bine, am nevoie de… aer şi linişte. Ne vedem în ziua de Crăciun, la mine acasă.

– Mel, nu poţi să pleci în starea asta, tu nu vezi că-ţi tremură picioarele şi ai ochii plini de lacrimi?

– Stai liniştită Laura, o să fiu bine.

            Nu observase că el nu mai era în sală când s-a ridicat, a ieşit şi  s-a aşezat pe trepte afară, dând drumul şiroaielor de lacrimi şi suspine. Era pentru prima dată când nu obţinea ce voia. Se obişnuise să câştige fiecare concurs la care participa, fiecare premiu, să aibă succes de fiecare dată. De ce trebuia să fie altfel de data asta? Prima experienţă de genul ăsta şi deja primul eşec? Toate gândurile astea aproape ca îi provocau mai multă durere decât indiferenţa lui.

– Aşa rău te doare unde te-am strivit?

Se aude un glas suav la doar câţiva centrimetri de ea şi imediat simte o mână caldă pe umărul ei. Era şocată. Ce avea să-i răspundă? Nu putea să-i spună… „ ştii… plâng din cauza ta”.

– A.. nu.. ! Mă simt bine.

– Dacă zici tu… aşa trebuie să fie. Mergi înăuntru?

– Nu, plec. Am ceva de rezolvat.

– OK. Pa!

– Sărbători fericite!

– Sărbători fericite şi ţie!

                Greu de înţeles ce se petrecea cu ea acum. Suferea, cu siguranţă suferea, dar nu mai putea să plângă. Poate că ochii ei de un verde străveziu secaseră sau gerul de afară făcuse ca lacrimile să îngheţe. A ajuns acasă în doar câteva minute… aproape că alergase pe drum în încercarea de a se calma. A mers în camera ei şi a pornit laptopul, pentru a asculta veşnicele colinde, dar nu pentru că ar fi dus dorul lor sau ar fi vibrat de spiritul Crăciunului, ci pentru că a fost primul folder pe care l-a văzut în faţa ochilor. Nu contau versurile, nu conta ritmul, voia doar să simtă, măcar puţin, că nu e singură. S-a schimbat în pijamale şi s-a băgat în pat fără să mănânce, nu-i era foame. Cum să-i stea gândul la mâncare când simţea că toţi norii ăia plini de zăpadă de pe cer i s-au prăbuşit peste şi o împiedică să vadă, să respire, să simtă? Ar fi vrut să pună mâna pe telefon, să le dea semnalul de alarmă fetelor, dar se făcuse deja 11 noaptea şi nu voia să le strice şi lor seara de Ajun. Încerca să gândească la rece. Să se gândescă la tot ce s-a întâmplat, pentru a putea lua o decizie. Nu ştia de ce, dar simţea cu ardoare nevoia de a lua o decizie. Printre multe altele, nu reuşea să înţeleagă de ce la despărţire a fost aşa de rece şi nu putea să accepte faptul că deşi o văzuse că nu se simte bine, nu s-a oferit să facă nimic pentru ea, nici măcar să o conducă până acasă.

                Noaptea a trecut, dar iarăşi fără rezultatele aşteptate. Deşi a adormit undeva aproape de ora 3 dimineaţa, Melania nu a reuşit să-şi atingă scopurile. Aştepta acum ajutor din partea Silviei şi a Laurei, care deja se făcuseră comode pe canapea, în faţa măsuţei pline de bunătăţi.

– Deci…  (spune Melania, după ce termină de povestit ambele întâmplări cu lux de amănunte)

– Eu cred că ai tendinţa să exagerezi prea mult Mel.

– De acord cu Silv.

– OK, exagerez, probabil. Ce-i de făcut? Spaţiul destinat ideilor, din creierul meu, e cam….. empty.

– Eu cred că primul pas a fost făcut. Adică nu trebuie să te mai stresezi cu introducerile. Ai putea…. să treci la atac? (propune Laura)

– Dacă se poate detaliat… şti că sunt o novice în treburile astea.

– Păi… acum ai putea să intri în vorbă cu el la liceu sau, având în vedere că e vacanţă, să-l adaugi în lista de mess. Nu mai e nevoie să verifici dacă te ştie. Şi cred că … ai putea să porneşti o discuţie destul de lejer.

– Eu cred că ai putea să mai aştepţi puţin cu messul, poate face el ceva. Cine ştie?

– Hmmmmmm.. da, poate că e bine să mai aştepţi. Măcar până la Revelion. Cred că o săptămână e destul.

– Perfect! Iar dacă nu reacţionează, îi dai un mesaj de Revelion şi vezi dacă, şi ce răspunde.

Deci avea de aşteptat o săptămână? Nu prea-i convenea Melaniei, dar trebuia să recunoască faptul că  avea sens ceea ce ziceau fetele.

– OK. O săptămână să fie!

                    În săptămâna respectivă totul a decurs normal : ziua vizite ale rudelor, seara ieşit în oraş cu fetele. A încercat să se relaxeze, să se bucure cât de cât de sărbători şi să se molipsească de entuziasmul fetelor cu privire la petrecerea de Revelion. În sufletul ei însă, număra fiecare oră ce trecea şi în care nu primea niciun semn de la Raul. Încetul cu încetul, termenul acela fix, bătut în cuie, de o săptămână, se scurgea fără drept de apel şi odată cu el scădeau şi speranţele Melaniei. De ce se întâmpla aşa? De ce tocmai cel pe care-l voia o ignora total? Erau atâţia alţii care încercaseră s-o cucerească, dar pe care-i refuzase… iar pentru el… pentru el parcă nici nu exista, parcă era invizibilă.

                  Cu o seară înainte de Revelion, în timp ce proba rochia pentru petrecere, îşi privea pierdută reflexia în oglindă şi…… se simţea mai singură ca niciodată. Îşi dădea seama pentru prima dată că nici diplomele, nici trofeele, nici medaliile, nici notele de 10 nu-i ţineau de cald, nu-i ştergeau lacrimile de pe obraji, nu o consolau cu o îmbrăţişare. Toate astea erau reci, fără suflare, fără o inimă care să pompeze sângele clocotind de emoţii şi sentimente.

                       A pus mâna pe telefon şi fără să se gândescă de 2 ori, a început să scrie un mesaj. Nu ştia încă sigur dacă o să aibă suficient nerv să-i dea şi Send. Poate în timp ce scria, spera că astfel va reuşi să-şi verse frustrările, dar nu-l va trimite. Şi totuşi… după câteva minute de tastat, a trimis mesajul, s-a aşezat pe pat şi a făcut lucru de care în ultima vreme se săturase până peste cap : a aşteptat…

– Mel ! Mel ! Melaniaaa!

– Laura? Ai putea… te rog frumos, să nu mai ţipi aşa?

– Cum ai vrea să nu ţip, când… se presupune că la 2 o să fim la coafor, iar tu la 1 şi jumătate eşti încă în pat? Şi în plus… ai putea să-mi spui şi mie de ce eşti îmbrăcată aşa?

– Aşa cum?

S-a lămurit imediat ce a deschis ochii şi a văzut rochia de un roz pal şifonată în ultimul hal. Adormise îmbrăcată cu ea, în timp ce aştepta… Nu voia să-şi amintească ce aştepta.

– Melania, poţi să ne explici şi nouă ce ai făcut? (strigă Silvia pe un ton iritant în timp ce-i butona telefonul)

– Ăăăă.. eu? Nnnnimic. N-am făcut nimic. Doar… doar am adormit cu rochia pe mine. (se bâlbâie în încercarea de a minţi)

– Da? Şi atunci cum a apărut ăsta aici?

Silvia îi întinse telefonul, fiind deja mult prea intrigată de faptul că prietena ei o minţea ca pe un copil de grădiniţă. Melania a luat telefonul şi s-a apucat să citească. Nu-şi mai amintea clar ce scrisese noaptea trecută.

“Îţi mărturisesc sincer că m-a surprins mesajul tău aproape la fel de mult cum mă uimeşte faptul că te duci la o petrecere, chiar şi de Revelion. Nu te ştiam aşa. De fapt, nu aveam de unde să te ştiu, n-ai făcut niciodată parte din cercul în care mă învârt eu. Am alte planuri. Dar cine ştie? Poate e aşa cum ai zis tu… poate ne vedem la miezul nopţii undeva, prin centru. Să te distrezi! Un an nou fericit! ”

Răspunsese. Raul răspunsese la mesaj. Nici nu mai avea curiozitatea să-şi amintească ce i-a scris, acum că reuşise să stabilească o legătură cu el. Brusc, ziua-i era învelită în raze de soare, deşi afară ningea cu fulgi mari şi deşi.

– „Cum ai zis tu”…

– Fetelor, vă rog… nu-mi stricaţi ziua. Mesajul ăsta tocmai mi-a schiţat un zâmbet pe faţă… ar trebui să vă bucuraţi pentru mine, nu?

– I-ai dat mesaj, aşa-i? N-ai mai rezistat.

– Da, i-am dat. Da, n-am mai rezistat. Şi… nu, nu regret că am făcut-o, dacă asta te pregăteai să întrebi, Silv.

Acum că totul se lămurise, puteau să-şi vadă liniştite de pregătirile pentru seara ce avea să vină. Bineînţeles că tot restul zilei s-a vorbit despre magicul mesaj, magica petrecere, magica viitoare întâlnire… Totul era magic!

Petrecerea era reuşită, muzică bună, mâncare gustoasă şi companie agreabilă, dar… Dar, cu toate astea, abia aştepta să meargă în centrul oraşului, la miezul nopţii…

– Cred că ar trebui să ne grăbim, altfel vom pierde numărătoarea inversă. (remarcă Bogdan, un prieten de la petrecere)

– Ştefan, ia tu, te rog frumos aparatul de fotografiat al Laurei de pe masa din living!

– Mel, pot să te rog ceva? (îndrăzni să spună Ştefan în timp ce se ducea spre living)

– Desigur, spune.

– Oricine ar fi motivul tremurăturilor tale… încearcă să te bucuri la maxim de clipele astea. Doar aşteptăm de un an, nu? (zise el, schiţând un zâmbet de încurajare)

– O să mă străduiesc. Merci pentru grijă.

Pe străzi, multă  gălăgie făcută de şi mai multă lume care mergea să admire spectacolul organizat la trecerea dintre ani. Să-l caute pe Raul în toată nebunia asta, devenea o adevărată aventură, dar Melania avea un sentiment că totul va fi bine şi măcar de data aceasta va avea soarta de partea ei. Fericire, zâmbete, bliţuri, urări şi îmbrăţişări oriunde îţi aruncai ochii. Bogdan şi Ştefan erau fotografii de serviciu în gaşca lor, nu ratau pe nimeni.

– Haideţi să facem o poză în care să fim cât mai mulţi… să fie anul fotografiilor şi al prieteniei! (propuse Ştefan la doar câteva minute de la ora 12)

– Da, nu-i o idee rea. Cristi,Andreea,Raul, veniţi şi voi cu ai voştri pentru o poză de super-grup! (strigă Bogdan în încercarea de a umple cadrul de feţe zâmbitoare)

Din fericire, erau toţi prea ocupaţi cu aşezatul, aşa că n-a observat nimeni reacţia Melaniei şi încercările ei de a se aşeza cât mai aproape de el. Începea anul cu nişte clipe de vis, alături de o gaşcă de prieteni minunaţi şi de cel de care se îndrăgostea ; simţea atâtea chestii frumoase pe care înainte nu le simţise, încât nu-i venea să creadă că a trăit atâta amar de timp fără ele.

– La mulţi ani! (se aude în spatele ei o voce aşa de cunoscută, dar în acelaşi timp parcă…. uitată)

– La mulţi ani! (răspunse ea ferm, eliberată fiind acum de emoţiile ce altădată îi gâtuiau vocea)

– Uite că ai avut dreptate, ne-am întâlnit sub focul de artificii şi mai facem şi poze în mijlocul străzii.

– Da, se pare că am avut şansă….. să am dreptate. A fost o noapte interesantă… adică.. încă este. M-am distrat şi am experimentat lucruri cu totul noi.

– Sunt convins! Acum! Zâmbeşte, repede!

– Poftim?

– Pentru fotografie!

– Aaa.. da..

– Bine măi, mă bucur că te-am văzut. Eu trebuie să plec. Distracţie plăcută în continuare!

– Şi eu mă bucur! Distracţie plăcută şi ţie!

Restul serii, Melania a fost euforică. Lăsase în urmă lacrimile şi deziluziile de până atunci şi se bucura de ceea ce i se întâmpla în prezent.

A doua zi, fetele s-au întâlnit pentru a schimba impresii despre prima lor petrecere de Revelion împreună, adică… pe scurt.. o bârfă mică între fete.

– Vaiiii… era aşa de frumos, Laura! Geaca aia neagră…cu pantalonii ăia gri, iar gulerul cămăşii în carouri… şi părul, ce mişto îi stătea…. bărbierit fresh… şi.. ochii, parcă mă învăluiau în ciocolatiul lor.. şi ..şi..

– Ca în poza asta?

– Wow! Al tău era aparatul?

– Daaaaaa, ai uitat că era la Ştefan?

– Uită-te şi tu…. ce zâmbet are!

– Mel, calmează-te! Nu te mai agita aşa tare. Nu te entuziasma atât de repede, nu te arunca , cu capul înainte doar pentru că ţi-a vorbit frumos şi arăta OK!!!

– Şi mirosea aşa biiiiiineee….

– Offffff.. eşti o cauză pierdută! Ce ne facem noi cu tine?

Brusc, Melania se repezi la laptop şi-i ceru Silviei să-i dea telefonul de pe măsuţă. Tastează ceva rapid şi se întoarce la prietenele ei cu un zâmbet larg pe faţă, care aproape că-i unea urechile.

– Spune-mi că n-ai făcut ce cred eu că ai făcut şi zâmbetul ăsta nu are legătură cu ceea ce discutam mai devreme. Te rog, spune-mi că mă inşeală intuiţia. (spuse Laura speriată de ideea din mintea ei)

– Dacă te gândeşti că l-am adăugat în listă şi că sunt zâmbitoare pentru că sunt fericită că voi vorbi din nou cu el în timp ce-i voi trimite pozele…. atunci, nu, nu te înşeală intuiţia.

– Oh God! Cum era faza cu răbdarea şi limitarea emoţiilor? Mel…. Laura are dreptate, nu-i mai da atâta credit, nu-l cunoşti, iar dacă e să te ghidezi după faima pe care o are…. cu siguranţă n-ar trebui să-i dai nici 10% credit din cât îi dai tu!!

– Offff.. vă pricepeţi de minune să-mi stricaţi fericirea în ultima vreme! De ce sunteţi aşa nesuferite cu mine? Sunt fericită, ar trebui să vă bucuraţi împreună cu mine, nu să mă descurajaţi.

– Nu vrem mă, să te descurajăm, dar chiar tu ai spus-o acum ceva vreme că nu te prea pricepi şi că e prima ta experienţă de genul ăsta.

– Da, şi noi ne simţim datoare să te avertizăm măcar de nişte chestii pe care le cunoaştem mai bine decât tine.

– Bine, bine, bine, am înţeles. Dar chiar vreau să fac ceea ce fac. Nu vreau să rămân cu îndoieli şi întrebări fără răspuns. Prefer să regret că am făcut ceva decât să-mi storc creierii mai târziu, întrebându-mă “Cum ar fi fost dacă?”.

Discuţia le-a fost întreruptă de faptul că, pe ecranul laptopului îşi făcuse apariţia o fereastră de mess, iar Melania a sărit ca arsă de pe canapea. Iar începuse să tremure ca varga şi cu siguranţă că s-ar fi bâlbâit din nou dacă nu ar fi fost vorba doar să tasteze. I se părea incredibil că vorbea iarăşi cu el şi avea ocazia să se apropie mai mult.

– De ce răspunde aşa greu? Nu cred ca este ocupat…. mi-ar fi spus. Nu?

– Eeeee.. acum şi tu! Crezi că vorbeşte numai cu tine? Ai şi tu răbdare.

– Iar răbdare?

– E ingredientul de bază. Eu trebuie să plec. Vorbim diseară, bine?

– Stai că merg şi eu Laura, trebuia să fiu acasă de jumătate de oră.Vorbim.

– Bine fetelor, vă pup!

                     Era prea lipită de calculator ca să spună mai mult sau să le conducă până la uşă. A stat aşa vreo 2 ore, dar nu pentru că ar fi durat prea mult să trimită pozele, ci pentru că Raul răspundea la cel puţin 15 minute. Adică discuţia lor de 2 ore s-a rezumat la o mulţime de întrebări din partea ei şi infim de puţine răspunsuri din partea lui. Lucrurile au continuat aşa zile de-a rândul. Parcă aveau un scenariu bine stabilit :  ea întreba şi încerca să susţină o discuţie, el răspundea târziu sau deloc şi ieşea brusc de pe mess lăsând-o pradă propriilor curiozităţi. S-a gândit de multe ori să îl sune şi să încerce o altfel de discuţie, una cu vorbe, nu litere înşirate pe ecran, dar de fiecare dată a renunţat pentru că nu găsea motive şi… în plus, îi era teamă că va fi dezamăgită. Deşi şcoala începuse, conversaţiile dintre cei doi continuau tot în mediul virtual, dar fără vreo tendinţă de a se adânci spre subiecte care să-i apropie. Personal, mai mult de un schimb de saluturi şi acea enervant de plictisitoare întrebare “ce faci?” nu se consumase în decursul a câteva săptămâni bune. Fiecare zi ce se scurgea, era un nou test pe care Melania trebuia să-l treacă. Devenea tot mai greu de suportat starea asta de aşteptare, de presupusă tatonare, de incertitudine desăvârşită. Practic, deşi vorbeau de ceva vreme şi se împrieteniseră, era o distanţă enormă între ei. O distanţă pe care oricât s-ar fi chinuit fata să o reducă, nu izbândea; întâmpina din partea lui un refuz citit printre rânduri (pe care bineînţeles că Melania nu putea sau nu voia să-l vadă).

                    Soarta a făcut încă o dată ca cei doi să se întâlnească în alte împrejurări decât şcoală şi să fie nevoiţi să împartă acelaşi spaţiu pentru o seară. Trecuse de mijlocul lui ianuarie, din zăpada căzută de sărbători nu mai rămăseseră decât câteva rămăşiţe pe ici-colo. Laura, Silvia şi Melania se pregăteau să plece la petrecerea pe care o dădea Bogdan de ziua lui.

– Iar am emoţii… ştiu că o să fie acolo.

– Cu siguranţă o să fie acolo, Bogdan l-a invitat şi sincer nu văd de ce nu ar veni… o să fie super tare cheful.

– Ştiu Laura, tocmai de-aia imi dau silinţa să nu merg agitată acolo. Deşi…

– … deşi şti că o să te pierzi când o să-l vezi? O să fim acolo Mel, cu tine! Dacă în vreun moment simţi că nu poţi să mai stai, trebuie doar să o spui şi vom pleca.

– Silvia, nu pot să vă oblig să renunţaţi la distracţie doar pentru că-s eu prea slabă să fac faţă unei situaţii şi..

– Şi nimic ! Rămâne stabilit!

– Ce m-aş face fără voi ?! Ahhhh.. păi atunci să mergem! Ce-o fi o fi!

                      Petrecerea era într-adevăr reuşită, cu toţii se simţeau bine şi-l felicitau pe Bogdan. Fetele sosiseră deja de mai bine de o oră, dar Raul nu se vedea nicăieri. Desigur că Melania stătea ca pe ace şi încerca să disimuleze doar de dragul sărbătoritului, care-i era foarte bun prieten.

– Mel, te simţi bine?

– Foarte bine! De ce ar fi altfel? Petrecerea ţi-a ieşit chiar mai bine decât ai promis.

– Merci. Te simţeam puţin agitată şi te uiţi din minut în minut spre uşă. Aştepţi pe cineva?

– Putem s-o furăm 10minute? Laura a rămas fără ţigări… şi… ştiţi cum se crizează.

– Bine, puteţi să plecaţi, dar vă întoarceţi!

– Nu scapi de noi, stai liniştit! Hai Mel, îmbracă-te!

Silvia observase postura delicată în care se afla Melania şi a apelat la trucul acesta pentru a o scăpa şi a o face să se relaxeze puţin cu o plimbare sub cerul înstelat de iarnă.

– Nu ştiu ce m-aş fi făcut dacă nu m-aţi fi luat de acolo…

– N-a fost tocmai o minciună… chiar am rămas fără ţigări. (spuse Laura afişând un zâmbet liniştitor)

– N-a venit… Nu o să vină…

– Poate că-i mai bine aşa. Cine ştie ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi venit.

– Da… respiră adânc şi linişteşte-te. Tot răul spre bine! (adaugă Silvia bătând-o uşor pe umăr)

– S-ar putea să aveţi dreptate, să fie mai bine că n-a venit, dar… dar.. chiar simţeam nevoia să-l văd. Ufff.. asta e!

După plimbarea calmă şi răcoritoare, fetele s-au întors la petrecere, unde au regăsit aceeaşi voie bună şi aceeaşi muzică dată la maxim.

– Credeam că nu mai veniţi! Pe voi vă aşteptam!

– Ţi-am spus că ne întoarcem. Ce s-a întâmplat?

– Păi, trebuie să vină tortul şi nu voiam să suflu în lumânări fără tine aici!

Melania nu ştiu ce să răspundă şi se grăbi să se alăture celor ce deja se strânseseră pentru a cânta La mulţi ani. Se opri însă brusc. Ochii i se măriseră, bărbia începuse să-i tremure, pielea îi era ca de găină şi se albise la faţă de parcă ar fi văzut o fantomă. În toată agitaţia şi confuzia ce se crease, a gângurit un „A… venit” , pe care din fericire nu a avut nimeni timp să-l observe. Stătea lângă Bogdan, îi cânta La mulţi ani, dar ochii îi erau pironiţi spre cealaltă parte a mesei. După ce momentul tortului s-a scurs, nu s-a putut abţine şi s-a dus să-şi ia un pahar de suc de pe masa lângă care era Raul. S-au salutat reciproc şi au început să vorbească. Au discutat despre şcoală, prieteni, preferinţe, au glumit, au râs… se descopereau unul pe celălalt cu fiecare frază rostită şi totul părea mai bine ca oricând.

– Mel, dansezi? (îndrăzni Bogdan după ce a privit-o minute în şir stând cu Raul)

– Mă cam dor picioarele, ştii că nu-s obişnuită pe tocuri. Sper că nu te superi.

– Nu, sigur că nu. Te-am văzut retrasă aici… te distrezi?

– Mă simt foarte bine, stai liniştit.

Se simţea prost că-l minţea, dar parcă îi era teamă să plece chiar şi câteva minute de lângă Raul… nu voia să se trezească din visare. I-ar fi plăcut ca invitaţia la dans sa fi venit din partea lui, dar chiar şi-aşa se simţea în Rai. N-ar fi plecat dacă fetele nu o anunţau că se făcuse deja ora 2 jumătate. Îi era greu să-l părăsească pe Raul, dar îmbrăţişarea strânsă de la despărţire o anesteziase suficient de mult încât să nu se mai gândească. Şi-a luat haina şi s-a îndreptat spre sărbătorit .

– Trebuie să plec…  Încă o dată îţi spun la mulţi ani şi să fii fericit!

– Mulţumesc că ai venit! Îmi pare rău că n-ai dansat… sper totuşi că te-ai distrat.

– Cred că ţi-am mai zis… m-am simţit foarte bine şi m-am distrat de minune! Ne vedem luni la şcoală. Ai grijă de tine!

A dormit ca un îngeraş restul nopţii, bucurându-se de un somn liniştit şi dulce cum nu mai avusese de multă vreme. Era mai optimistă ca oricând, avea speranţe că va reuşi să clădească o relaţie şi să fie fericită, fiecare lucru pe care-l descoperea la Raul o făcea să-l placă şi mai mult. Se simţea acum sigură pe propriile-i forţe şi sentimente.

                        Următoarele săptămâni au fost cu adevărat magice pentru Melania pentru că totul îi mergea ca uns : îşi regăsise ritmul la şcoală şi în activităţile ei, se simţea tot mai aproape de Raul şi se înţelegea perfect cu prietenii. Fiecare zi îi era încărcată, de dimineaţa devreme până târziu în noapte, dar nu se simţea extenuată pentru că satisfacţiile pe care le avea îi dădeau energie suficientă. Adeseori se gândea că e prea frumos ca să fie adevărat, dar încerca să alunge repede ideea din mintea ei ca să nu-şi umbrească singură fericirea. Cu trecerea timpului, ajungea să ceară din ce în ce mai mult de la ea însăşi, simţea că e capabilă să obţină orice-şi propunea şi încerca tot mai multe lucruri. Nu avusese însă curajul să facă ceva decisiv şi în ceea ce-l privea pe Raul, nu-şi găsea cuvintele să-i spună ce simte şi tot amâna momentul, în speranţa că totuşi va face el „acel pas”.

                      La una din întâlnirile cu fetele, a deschis după foarte mult timp subiectul delicat pentru că simţea nevoia să vorbească şi să fie ascultată.

– Fetelor, ştiu că o să ziceţi că sunt prea grăbită şi pretenţioasă, dar de ce nu se întâmplă nimic?

– La ce te referi mă? (întrebă prompt Laura)

– La faptul că deşi m-am apropiat destul de mult de Raul, relaţia asta nu se transformă în altceva. I-am dat suficient timp……   Cred eu…

– Vrei să spui că încă nu v-aţi sărutat???

– Doaaaaamne… Silvia, pe ce planetă trăieşti? V-am spus de atâtea ori că suntem doar prieteni.

– Da, dar ai zis ca v-aţi apropiat mult…… şi… te-am văzut aşa de fericită şi încântată… şi am presupus…

– Ai presupus degeaba. Crezi că nu v-aş fi spus dacă se întâmpla ceva deosebit? Ne-am apropiat doar în sensul că putem discuta multe lucruri ca doi prieteni apropiaţi, dar doar atât.

– Naşpa. Mă miră faptul că n-a făcut încă nicio mişcare… Îl ştiam genul care nu rata nicio ocazie să se cupleze cu o tipă.

– De ce nu-i zici?

– Ce să-i zic mă? Ai înnebunit? Nu-s chiar aşa de disperată.

– N-a zis mă, nimeni că eşti disperată şi nu e ceva aşa grav că i-ai zice tu că-l placi.

– Da mă Laura, dar tu îţi dai seama că dacă-i spune că-i place de el o să şi-o ia în cap?

– Atunci spor la aşteptat! Pentru că după câte văd, el n-are de gând să facă nimic,chiar şi dacă ar simţi ceva.

– Hmmmmm… s-ar putea să ai dreptate.. s-ar putea să aibă nevoie de un impuls ca să-şi elibereze şi el reacţiile. O s-o fac! O să-i zic! Chiar în seara asta când o să intre pe mess o să profit de ocazie.

– Nu ştiu dacă messul e cea mai bună variantă.

– Da, nici eu nu cred că e tocmai indicat să faci asta pe mess. E aiurea că nu poţi să-i citeşti reacţia. Dar dacă tu vrei să faci asta azi…

– Da, cât mai repede….. pentru că risc să-mi pierd avântul.

Discuţia din seara respectivă părea cel mai important dialog sau mai bine zis monolog, pe care-l avea de susţinut. Deşi era în faţa calculatorului şi se exprima prin intermediul tastaturii, tremura de emoţie. După câteva minute bune de discuţie îşi luă inima în dinţi şi îndrăzni să elibereze cuvintele pe care le reţinuse atâta amar de vreme.

underyourskin_mel :  am ceva foarte important sa-ti spun.

raul-nooneelse :  spune…

underyourskin_mel : pai… faza e ca…. de la o vreme……. de fapt.. nu stiu cum o sa reactionezi.

raul-nooneelse :  spune ma!  e asa grav?

underyourskin_mel : nu cred ca “grav” e cuvantul potrivit… :-s

raul-nooneelse :  :-s

underyourskin_mel : ok.. o sa o spun..

raul-nooneelse : asa..

underyourskin_mel : cred ca incepi sa-mi placi…… mai mult decat ma asteptam… mai mult decat un prieten

underyourskin_mel : te-am descoperit treptat si mi-a placut teribil de mult ce am descoperit cu fiecare pas…

underyourskin_mel : si… adica…

underyourskin_mel : m-am indragostit

underyourskin_mel : K atat

Căldura din cameră i se părea insuficientă şi la fel şi aerul, avea mâinile de parcă tastele pe care le ţinuse ar fi fost din gheaţă, iar respiraţia i se părea un proces parcă prea complicat pentru momentele alea. O deranjase de multe ori prostul lui obicei de a răspunde greu, dar de data aceasta fiecare secundă care trecea i se părea o veşnicie. Încerca să găsească ceva interesant de citit pe câteva site-uri pentru a fii ocupată,dar comuta din 5 în 5 secunde pe fereastra lui. După 10 minute… nimic… niciun răspuns.

underyourskin_mel : cred ca ar fi timpul sa zici ceva… totusi

raul-nooneelse : nu stiu ce sa zic

underyourskin_mel : nu stiu…. ceva…. orice K

raul-nooneelse : m-ai lasat fara cuvinte

raul-nooneelse : nu ma asteptam la asta

underyourskin_mel : e asa de grav sa incepi sa ai sentimente pentru cineva?

raul-nooneelse : nu la asta ma refeream

underyourskin_mel : dar?

raul-nooneelse : nu stiu ma ce sa-ti zic

raul-nooneelse : nu stiu ce vrei sa auzi

underyourskin_mel : doar ce ai tu de zis

underyourskin_mel : daca are rost sa le las sa creasca, daca sunt sanse pentru…

underyourskin_mel : noi

raul-nooneelse : m-ai luat prea repede…

underyourskin_mel : adica, pe scurt, am facut o tampenie ca ti-am spus

raul-nooneelse : nu e ma nicio tampenie sa tii la cineva

raul-nooneelse : si sa-i spui

raul-nooneelse :  dar…….. nu stiu sa-ti raspund la intrebarile pe care mi le-ai pus…  nu m-am gandit la lucrurile astea…. am nevoie de timp

underyourskin_mel : inteleg

underyourskin_mel : o sa-ti dau timp

underyourskin_mel : cat vei vrea

underyourskin_mel : n-o sa mai deschid subiectul pana cand tu nu o sa o faci

underyourskin_mel : dar… as vrea sa-mi promiti ceva

raul-nooneelse : ce?

underyourskin_mel : vreau sa-mi promiti ca indiferent ce se va intampla in urmatoarele saptamani…. n-o sa lasi ca relatia noastra de prietenie sa fie afectata de…. de prostiile mele

raul-nooneelse : okJ

Aştepta un “promit”. Acel “ok” îi dădea fiori, nu îi oferea nici cea mai mică siguranţă că aşa se va întâmpla. Şi-a luat la revedere şi s-a băgat în pat. Nu-i era somn, dar nu mai suporta să stea în faţa calculatorului şi să nu vorbească cu el. N-a sunat pe nici una din fete… nu voia să le tulbure somnul, aveau destul timp să discute a doua zi la liceu. Copleşită de gânduri şi regrete, încerca să-şi stăpânească lacrimile. Îşi promisese după spectacolul de Crăciun că nu va mai plânge pentru el orice s-ar întâmpla, şi nu voia să-şi încalce promisiunea. Îşi repeta în gând că nu este sfârşitul lumii, iar a doua zi soarele va răsări iar…….

N-a fost sfârşitul lumii şi bineînţeles că soarele a răsărit iar, îmblânzind gerul de februarie de afară. Suprinzător, Melania se simţea bine. Nu zburda de bucurie pe stradă şi nici nu cânta prin sala de clasă, dar gustul acrişor al experienţei din seara precedentă trecuse, realizase că n-are de ce să regrete ceea ce a făcut. Se simţea chiar mai bine decât în ultima vreme, pentru că era liberă… liberă de greutatea pe care o avea pe suflet de fiecare dată când vorbea cu el şi trebuia să-şi ascundă fiecare bătaie de inimă mai puternică. Nu le-a spus nimic fetelor în ziua respectivă, nu ştia practic ce şi cum să le spună şi în plus, îi era bine aşa, chiar nu avea nevoie să se insiste pe subiectul ăsta. Era prea ciudat calmul cu care a depăşit situaţia chiar şi pentru ea însăşi, dar nu voia să-şi mai bată capul cu fel de fel de ipoteze şi scenarii.

Zilele următoare s-au scurs liniştit. În afară de faptul că le-a mărturisit Silviei şi Laurei cele întâmplate, nu s-a mai petrecut nimic deosebit, nu a dat ochii cu el prin liceu sau prin oraş, iar pe mess şi-a respectat promisiunea de a-i acorda spaţiu. S-a ales însă cu o morală zdravănă din partea fetelor pentru micul secret, pe motiv că a început să se ferească de ele.

– Da mă, ştiu, trebuia să vă spun măcar a doua zi, dar am vrut… nu ştiu… am vrut să fiu complet liniştită.

– „Măcar a doua zi” ???  Nu, scumpa mea, trebuia să suni fix în clipele alea! Ce se întâmpla dacă reacţiona altfel?

– Dar n-a reacţionat altfel, Silv… şi e totul ok. Cred…

– Bine, oricum nu asta contează acum. Ce ai de gând să faci?

– Păi ce-ai vrea să facă, Laura? Să aştepte până se hotărăşte „domnul” să dea un răspuns. Dacă se apucă să-l întrebe iar cine ştie ce chestii, chiar o să pară disperată.

– Staţi liniştite că n-o să-l întreb nimic o vreme. Sunt perfect liniştită momentan.

De data aceasta, nu minţea, era liniştită, vedea totul destul de limpede şi reuşea să gândească la rece.

– Momentan…. Adică ai ceva plănuit pe termen lung?

– Da. Îl las ceva vreme în pace, nu vorbesc cu el dacă nu porneşte de la el. Dacă situaţia continuă aşa şi o să simt nevoia să stau de vorbă cu el, o să o fac, dar fără să deschid subiectul sensibil. La un moment dat trebuie să se decidă şi să-mi spună ce-i de făcut. Nu?

– N-aş fi aşa convinsă.

– Şi te mai miri de ce am început să ascund lucruri, Silvia! De-aia! Pentru că aţi devenit cicălitoare peste măsură şi extrem de pesimiste! Uneori am senzaţia că nu vrei să mă vezi fericită, că nu vrei să mă vezi cu el, că…  faci în aşa fel încât să mă împiedici să am încredere în el!

Replica Melaniei practic le şocase pe fete, prin cuvintele pe care le rostise, dar mai ales prin tonul înalt pe care îl folosise. Era prima dată când ridica tonul atât de mult faţă de ele şi parcă aveau în faţă o altă persoană decât cea mai bună prietenă a lor.

– Mel! Nu pot să cred că ai putut să spui aşa ceva. De fapt, nu pot să cred că ai gândit un asemenea lucru. Ştii prea bine că atât eu cât şi Silvia te-am sprijinit în toată povestea asta cu Raul, dar asta nu înseamnă că nu putem să-ţi spunem părerea noastră.

– Vrei să-ţi spun ceva Melania? Raul nu te vrea!  Da, nu vrea să aibă cu tine mai mult decât o relaţie de amiciţie, dar n-a ştiut cum să-ţi spună. De-aia te amână şi de-aia sunt absolut convinsă că el n-o să deschidă subiectul ăsta! Deschide ochii! Băiatul ăsta nu e deloc cel pe care tu-l crezi… nu e nici pe departe cel de care zici că te-ai îndrăgostit. Tu te-ai îndrăgostit de o iluzie!

– Silv, gata! Ajunge. V-aţi spus deja prea multe. Sunteţi amândouă nervoase şi nu cred că e cel mai indicat lucru să continuaţi să discutaţi. Hai să plecăm.

Melania era încă întoarsă cu spatele, nu putea să se întoarcă şi să le privească, Laura avea dreptate, era nervoasă, foarte nervoasă. Îşi strângea cu toată puterea pumnii şi îşi muşca buzele încercând să se abţină din a mai spune ceva.

– Da, cel mai bine e să plecăm…  şi………….  să nu ne mai întoarcem. Nu e nevoie de noi aici… sau cel puţin de mine sigur nu.

– Gata, gata, calmează-te !  Mel…. după ce te calmezi…

– Hai Laura! (strigă Silvia din pragul uşii)

Laura şi-a luat haina de pe canapea şi înainte să părăsească încăperea o bătu uşor pe umăr pe Melania şoptindu-i : „Gândeşte-te bine la ce eşti dispusă să renunţ înainte să iei o deciziei”. Uşa se închise, iar Melania rămase singură  cu frustrările şi nervii ei. Treptat, în liniştea camerei, începea să alunge fumul ce-i înceţoşase gândirea ceva mai devreme. Deşi ştia acum că a greşit când a ridicat tonul la Silvia, nu regreta ceea ce-i spusese. Se săturase de comentariile negative din partea ei. E adevărat că primise sprijin şi consolare în momentele grele de la ambele fete, dar parcă o singură replică urâtă îi întuneca vederea şi o făcea să uite. Înţelegea acum de ce parcă din instinct le ascundea deseori în ultimul timp lucrurile ce i se întâmplau, era ca şi cum subconştientul voia să o protejeze de astfel de incidente. Nu voia să-şi piardă prietenele, cu atât mai puţin din cauza unui băiat de care era din ce în mai puţin sigură, dar relaţia dintre ele nu era aşa cum ş-ar fi dorit. De fapt, propriile dorinţe deveniseră o necunoscută chiar şi pentru ea. Era confuză.

Auzea în surdină telefonul sunând, dar nu avea chef să vorbească cu nimeni, stătea întinsă pe canapea şi privea pe fereastră. Se lăsase seara. Noroc că a doua zi era sâmbătă şi nu avea ore, n-ar fi putut să se ocupe de lecţii în starea în care era. Într-un târziu, s-a îmbrăcat şi a ieşit la o plimbare, sperând că frigul de afară o să-i îngheţe gândurile şi sentimentele.

– Mel ! Bună! Ce faci singură prin oraş?

– Bună Ştefan! Ce să fac… mă plimb puţin înainte de culcare.

– Tristă?

– Pierdută.

– Vrei să vorbeşti? Hai să mergem la Bliss la un capuccino fierbinte. Ce zici?

– Hmmmm… e cea mai bună propunere pe care am primit-o pe ziua de astăzi.

Compania lui Ştefan nici că putea să pice mai bine. Simţea nevoia să vorbească, să asculte lucruri noi, să râdă, să…. nu se simtă singură.

– ……… Şi cam asta a fost discuţia. Ştiu că am exagerat, dar nu regret, asta simt.

– Wow! Nu te credeam în stare. Da, ai reacţionat destul de naşpa, dar la un moment dat trebuia să răbufneşti.

– Nu vreau să fiu pusă în situaţia să aleg între ele şi Raul, mi-ar fi foarte greu.

– E doar o furtună într-un pahar cu apă, nu te mai ambala. După ce-ţi trece starea asta, du-te şi vorbeşte cu ele, spune-le ce simţi şi ce-ţi doreşti, dar calm, cât se poate de calm. Şi-ai să vezi că or să te înţeleagă.

– Ai dreptate….. trebuie să fie bine până la urmă. Mă bucur că ne-am întâlnit în seara asta, ai fost persoana potrivită în momentul potrivit.

– Şi eu mă bucur, nu mai stătusem de mult timp de vorbă aşa cu tine. Aaaaaau, nu te întoarce.

– Poftim?

– Tocmai au intrat pe uşă Raul and Company.

Bineînţeles că n-a urmat sfatul lui Ştefan şi cu respiraţia tăiată şi-a întors capul spre uşă să-l vadă. Dar nu a fost nevoie de o mişcare prea amplă pentru că tocmai treceau pe lângă masa lor. Nu ştia ce să facă, dacă să-l salute sau să evite să-l privească. I-a uşurat el însă alegerea. Deşi o văzuse încă de când a intrat, n-a schiţat nimic, niciun gest, niciun salut, nici măcar un zâmbet. Pur şi simplu ignorare totală.

– Mel… nu te mai uita aşa insistent, ţi se citesc prea multe în privire. (şopti la un moment dat Ştefan)

– Sunt…… total şocată. Acum ce-am mai făcut? Sunt invizibilă?

– Uşor, uşor! Nu ridica vocea.

– Îmi pare rău. La asta chiar nu mă aşteptam.

– La ignorare? A zis că are nevoie de timp,nu? Poate că în timpul ăsta nu vrea să aibă deloc de-a face cu tine, să-şi poată da seama ce simte.

– Eşti drăguţ, dar……Ufff…  Hai să plecăm, e prea mult pentru mine.

– Nici să nu te gândeşti. Am venit să ne simţim bine şi chiar făceam asta până acum câteva minute. De ce să-l laşi să-ţi strice şi seara asta? Şi în plus… abia m-am încălzit şi nu am terminat cana de cappucino.

– 10 minute. Nu mai mult.

– Cred că-mi ajung. (spuse afişând un zâmbet inocent şi molipsitor)

– Eşti fenomenal, mereu obţii ce vrei!

Liniştea specifică a lui Ştefan a făcut minuni cu moralul Melaniei, dovadă fiind faptul că au mai rămas în local mult mai mult de 10 minute. La întoarcerea acasă, s-a băgat în pat şi a pornit un film, o comedie care să o ajute să rămână în starea aceea bună.

Week-endul a început nu tocmai cum ar fi dorit, adică s-a lovit de aceeaşi indiferenţă din partea lui Raul atunci când a încercat să discute cu el pe mess despre faza petrecută în seara anterioară. Deşi a insistat de câteva ori, pentru că-i găsea mereu scuze de genul că i-a picat netul, nu a primit nici măcar un răspuns la salut. Se petrecea exact lucrul de care s-a temut cel mai mult… o evita, o ignora, relaţia lor de prietenie se ducea de râpă. Gestul lui o durea şi mai tare din pricina faptului că avusese încredere în el, îl considerase diferit de toţi cei care încercaseră să o agaţe până atunci, îl apreciase mai mult decât pe oricine. Practic, îl ridicase pe un piedestal, deasupra tuturor persoanelor din viaţa ei. Oare el chiar nu simţise nimic din tot amalgamul ăsta de sentimente şi impresii de care se bucurase din partea ei?

Gandurile i-au fost întrerupte de soneria telefonului.

– Bună Laura!

– Bună Mel! Voiam să te întreb…… vii pe la mine?

– Vine şi Silvia?

– Trebuie să încerce cineva să vă împace dacă voi nu faceţi nimic în privinţa asta, nu?

– Şi te sacrifici tu?

– Îmi daţi de ales?

– Ai vorbit cu ea? Ştie că-mi zici şi mie?

– Da, am vorbit, i-am spus.

– Şi?

– Zi-mi dacă vii tu, dacă eşti deschisă la discuţii.

– La ce oră?

– La 5 e bine?

– La 5 sunt la tine.

După ceea ce se întâmplase în prima parte a zilei de sâmbătă……. întâlnirea cu Silvia o îngrozea. Nu ştia ce avea să facă. Să-i spună că-i pare rău? Ar fi minţit. Să-i ceară scuze? Prea superficial. Să se comporte ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat? Şi mai prefăcut decât părerea de rău. Se gândea că poate o să vină Laura cu o idee genială, ca de obicei, aşa că s-a hotărât să se ducă mai devreme cu o jumătate de oră. I-a dat Laurei un sms şi s-a dus să facă un duş.

– Bună! Ai primit sms-ul, nu?

– Bună! Da, l-am primit şi am încercat să mă gândesc la o soluţie, dar nu prea mi-au funcţionat rotiţele.

– Nici mie. Chiar nu ştiu ce să fac. Ea nu ţi-a zis nimic?

– Nu. Hai să lăsăm lucrurile să vină de la sine, poate chiar ne facem probleme degeaba. Zi-mi mai bine ce ai făcut ieri de nu mi-ai răspuns la telefon. Te-am sunat de vreo 10 ori. Mi-a părut rău că te-am lăsat singură, dar mi-era că mai zic şi eu ceva şi iese mai rău.

– N-aveam chef să vorbesc cu nimeni. Am stat închisă în cameră până pe la 8, apoi am ieşit să mă plimb singură, de nebună, pe străzi.

– Doamne… de ce nu m-ai sunat?

– M-am întâlnit cu Ştefan şi am mers la Bliss. Mi-a priit.

Până să se audă soneria, Melania terminase de povestit ceea ce păţise în ultimele 24 de ore. De cum a intrat în cameră, Silvia s-a aşezat pe fotoliu, în celălalt colţ al camerei, cât mai departe de Melania, care la insistenţele Laurei a scos un salut scurt. Timp de mai bine de un sfert de oră, fetele vorbeau pe rând, Laura şi Silvia, Laura şi Melania. Nimic în plus.

– Eu am obosit. Am încercat, m-am străduit, am făcut-o pentru voi, pentru noi, dar văd că degeaba….. Sunteţi una mai încăpăţânată decât cealaltă. Aşa că… dacă aveţi de gând să lămuriţi lucrurile, ar cam fi timpul s-o faceţi. (izbucni Laura la un moment dat)

Linişte profundă. Nici una din cele două nu voia să ia iniţiativa, considerând că se vor înjosi în faţa celeilalte.

– Deci… să înţeleg că v-am adus degeaba aici.

– Eu n-am nimic de spus. Cred că nu am greşit cu nimic. (afirmă Silvia)

– Mel…?

– Eu n-am făcut decât să reacţionez la ceea ce a zis ea. Nu puteam să mai tac. Ce vrei? Nu pot să mă prefac doar de dragul liniştii.

– Şi ce-am zis aşa grav? Nici eu nu pot să mă prefac. Am spus ce-am gândit. Dacă tu nu eşti capabilă să accepţi adevărul, nu e vina mea.

– Calm.. calm fetelor! Nu mai ridicaţi vocea.

– Stai liniştită Laura, eu plec. N-are rost. Nu ştiu ce-am sperat de la întâlnirea asta. Melania… când o să fii dispusă să accepţi şi părerile altora, caută-mă.

Toată truda Laurei fusese în zadar. Era dezamăgită de prietenele ei. Nu se aştepta ca cele două să nu se împace. Niciodată nu se întâmplase nimic asemănător cu ele şi nu ştia ce să mai facă. Melania însă, se aştepta ca situaţia să continue pentru că ştia că nu este dispusă să-şi ceară scuze şi la fel şi Silvia.

Ajunsă acasă, s-a apucat să lucreze la un proiect la literatură. Trebuia să-şi ocupe mintea cu ceva şi oricum mai avea câteva zile până când termenul de predare expira. Restul week-endului a trecut foarte repede, fără alte evenimente. Nu l-a mai stresat pe Raul pe mess, nu a luat legătura cu Silvia, iar cu Laura a discutat doar despre lucruri legate de şcoală. Simţea că revine la starea aia în care era în urmă cu câteva luni, înainte să fie lovită de “meteoritul” Raul, starea aia de introvertire, fără să interacţioneze cu tinerii de vârsta ei. Nu-i plăcea, dar se gândea că poate aşa-i mai bine pentru toată lumea. E adevărat că trăise experienţe noi şi se bucurase de multe lucruri de care nu avusese parte înainte, dar la fel de adevărat era şi că îşi tulburase total viaţa, plânsese şi suferise.

Nu ştia încă dacă a renunţat la el, continua să i se facă pielea de găină când trecea pe lângă el, dar nu-l mai saluta, nu-l mai privea. În următoarele săptămâni s-au ignorat reciproc, se comportau ca şi cum nu s-ar fi cunoscut, ca şi cum nu ar fi fost niciodată prieteni. Nu ştia dacă din partea lui comportamentul ăsta venea natural, ştia doar că pentru ea era un chin. Ar fi vrut să-i vorbească, să-l întrebe cum se simte, să-i împărtăşească bucuriile şi să-i alunge gândurile ce-l macină, să-l facă să simtă că cineva este lângă el în fiecare moment, chiar şi doar cu gândul. Cu Silvia, lucrurile stăteau la fel ca în ziua în care Laura încercase să le împace, adică nu vorbeau decât strictul necesar la liceu şi doar un salut rece într-o eventuală întâlnire pe stradă.

Într-una din seri, în timp ce stătea întinsă pe canapea cu o coală albă în faţă, încercând să scrie un eseu, concentrarea i-a fost întreruptă de soneria telefonului. A tresărit. Aproape că şi uitase cum sună.

– Alo!

– Salut Mel! Ce mai faci? Nu te-am mai văzut de mult timp.

– Bună Ştefan! Momentan mă chinui să scriu un eseu. Tu ce faci?

– Te-am întrebat ce mai faci, nu ce faci în momentul ăsta. Ştii la ce mă refer.

– Ştiu… încercam doar să te driblez. Ce să fac… mă scald în singurătate.

– Ai lămurit lucrurile? Te-ai liniştit?

– Hmmm… să zicem doar că… i-am dat mai mult spaţiu şi mai mult timp decât credeam că sunt capabilă să dau.

– Adică n-ai vorbit cu el..

– Eu da. El…… nu.

– Aha. Şi cu Silvia? V-aţi împăcat… presupun.

– Nu chiar. A existat o încercare… a Laurei… dar.. ştii că-s încăpăţânată.

– Am înţeles, dar..

– Gata! Destul despre mine… Spune-mi despre tine!

– Aaa.. da.. bună idee! Şi uitasem de ce te-am sunat. Voiam să te anunţ că vineri seara ai planuri.

– Da? Eu? De când?

– Din momentul ăsta.

– Şi ce planuri am?

– Vii la petrecerea de ziua mea! Nu-mi spune că ai uitat de ziua mea de naştere ?!?

– Ăăăă… nu! Voiam să te las pe tine să o spui.

– Da da! Cum să nu! Pentru blasfemia pe care tocmai ai comis-o este imperios necesar să vii sâmbătă.

– Termină cu limbajul ăsta pretenţios! Normal că vin. Dar…

– Sper să fii tare!

– O să fie acolo, aşa-i?

– În principiu, da. Ne cunoaştem din copilărie, suntem destul de buni prieteni…

– Nu trebuie să-mi dai explicaţii, ştiu care-i faza. Stai liniştit, o să vin chiar de-ar fi ultimul lucru pe care-l fac. Ai făcut prea multe pentru mine ca să te dezamăgesc într-un moment ca ăsta.

– Eu glumeam mă când am zis ca te oblig să vii. Dacă simţi că n-o să faci faţă, o să înţeleg…

– Am zis că o să fiu acolo! Înţeles? Sau acum regreţi că mai invitat?

– Hahaha… foarte amuzant. Ne vedem vineri! Ai grijă de tine!

Uitase complet că se apropie aniversarea lui Ştefan. Vestea a luat-o prin surprindere, iar gândul evident că i s-a dus la ultima petrecere la care fusese… cea a lui Bogdan… când a stat toată noaptea cu…… EL. De data asta cu siguranţă n-avea să fie la fel. Era imposibil. De data asta avea să fie în aceeaşi încăpere cu el, dar atât de departe… Nu era sigură că va putea suporta, dar trebuia să încerce… de dragul lui Ştefan. A doua zi, i-a spus Laurei despre petrecere şi a aflat că le invitase şi pe ea şi Silvia, deci încă o persoană pe lista “de evitat”. Se anunţa o seară mai mult decât interesantă. Era miercuri, mai avea puţin timp în care să se pregătească emoţional pentru marea încercare.

Desigur că timpul a fost iarăşi nemilos şi s-a trezit vineri ca şi cum n-ar fi trecut decât câteva ore. Iar ca tabloul să fie complet, cu câteva ore înainte să plece, primeşte un sms de la Laura, în care o anunţa că nu mai poate merge la Ştefan. După ce a citit mesajul, a sunat-o fără să stea pe gânduri. Trebuia să facă ceva să o convingă, în circumstanţele în care se afla, nu-şi permitea să o piardă şi pe ea.

– Deci… spune-mi că a fost o glumă proastă mesajul ăla.

– Nu mă, nu e nicio glumă. S-au hotărât ai mei să mergem mâine la bunici şi trebuie să plecăm cât mai devreme, ştii că am 400 de km de străbătut. Mă întorc duminică seara.

– Ohhhhh Doamne! Ce mă fac eu fără tine?

– Calmează-te măi. Or să fie băieţii acolo… şi…Silvia…

– Hai că ai zis-o. Ştiu că Bogdan şi Ştefan or să fie lângă mine dacă se întâmplă ceva… dar ştii cum stă treaba cu Silvia.

– Am eu o presimţire că o să fie totul bine, chiar şi cu Silvia.

– Şi chiar nu poţi să vii mă? Teeeeeee  rooog!

– N-am mă cum. Dar orice ar fi mă suni dacă ai nevoie!

– Bine… Sper să nu fie nevoie. Drum bun şi ai grijă de tine!

Păcat că optimismul Laurei nu era molipsitor. Şi-ar fi dorit să gândească la fel de pozitiv şi ea. În clipa aia, l-ar fi sunat pe Ştefan să-i spună că nu se mai duce, dar îi promisese… nu putea să-l lase şi ea baltă, era de ajuns că renunţase Laura.

Venise în sfârşit ora să plece. Înainte să iasă pe uşă se mai uită o dată în oglindă să se asigure că e totul în regulă. Îi luase mai bine de 2 ore să se aranjeze. Alesese o rochie asimetrică, în degradé, pornind de la un violet închis la bază şi ajungând la un lila suav în partea superioară, fără bretele şi mulată pe talie. Îşi îndreptase părul, se machiase discret tot în nuanţe de violet, iar pentru buze alesese un gloss de un roz pal. Îşi spunea că s-a aranjat pentru ea, pentru că vrea să se simtă bine în pielea ei, dar în adâncul sufletului ştia că nu era ăsta adevărul, că de fapt se aranjase pentru el. Şi-a pus haina pe ea, a luat geanta din cuier, a numărat până la 5, după care a respirat adânc şi a plecat spre localul unde era petrecerea.

Judecând după maşinile care erau în parcare, părea că toată lumea venise deja. Plănuit sau nu… Bogdan era afară la o ţigară împreună cu alţi prieteni. Se bucura că-l vede pe el primul, avea astfel ocazia să nu intre singură în salon.

– Ave! Credeam că ne-ai lăsat baltă. Ştefan întreabă de jumătate de oră de tine.

– Bună! Ce să fac… am venit doar pe astea 2 picioare. Care apropo… aproape că au făcut ţurţuri.

– Trebuia doar să dai un telefon, ştii asta.

– Da.. Mă rog.. lasă asta. Zi-mi..

– Da, a venit. Este înăuntru.

– Aha. Aş putea să te rog ceva?

– Încearcă şi vei afla.

– Vrei să intri cu mine? Laura n-a mai putut ajunge, iar cu Silvia, bănuiesc că ştii situaţia.

– Cu o condiţie.

– Orice.

– Să mă laşi să stau cu tine toată seara…. să mă asigur că nu faci vreo tâmpenie, nu de-altceva.

– Doamne, Bogdan, eşti un înger!

Condiţia lui Bogdan îi convenea de minune, să stea singură doar cu ochii la Raul era cel mai prost scenariu pe care şi-l făcuse. De cum a intrat, l-a îmbraţişat pe Ştefan şi i-a spus de convenţia pe care o făcuse cu Bogdan pentru a-l linişti încă de la început. Dintr-o privire, a scanat încăperea : Silvia era la dans cu alte câteva fete, iar Raul se dusese la masă, probabil să ia un pahar de vin. Se simţea în regulă, mai bine decât se aşteptase. Compania lui Bogdan şi a prietenilor lui era perfectă. Din când în când aceştia, împreună cu Ştefan şi prietena lui, Bianca, o corupeau şi la dans, reuşind s-o facă să intre în ritmul petrecerii. Aproape de miezul nopţii a fost adus tortul şi s-au strâns cu toţii să-i cânte la mulţi ani sărbătoritului, apoi s-au aşezat să savureze prăjitura.

– Mel ! Melania! Heeei!

– Au, scuză-mă Bogdan, ce spuneai?

– Nu spuneam nimic, aveam doar de gând să te atenţionez că te uiţi hipnotizată la el şi nu e bine.

– Ştiu… dar..

– Vrei să vorbeşti cu el?

– Ştii bine că da. Dar n-am s-o fac.

– De ce nu? Fă-o! Poate o să te simţi mai bine, poate că şi el aşteaptă asta într-un fel.

– Crezi?

– Nu ştiu, îmi dau şi eu cu părerea, n-am deschis niciodată subiectul ăsta cu el.

– S-ar putea să ai dreptate. Dar în gălăgia asta n-o să ne înţelegem unul cu altul.

– Ia-ţi haina pe tine şi scoate-l afară. Asta-i problema?

Îndemnul suna excesiv de tentant, practic era ceea ce-şi dorea de mult să facă. Aşa că nu s-a mai gândit de 2 ori, s-a dus la el şi i-a spus că vrea să discute cu el, că-l aşteaptă în 10 minute afară. Şi-a luat haina, s-a mai uitat o dată la Bogdan spunându-i să-i ţină pumnii şi a ieşit. Afară începuse să ningă cu fulgi mici şi deşi. Parcă tot ce era legat de Raul trebuia să fie înconjurat de multă zăpadă. Melania se rezemase de un perete şi aştepta nerăbdătoare. După 5 minute începuse să tremure, dar nu putea să-şi dea seama dacă de frig sau din cauza emoţiilor care creşteau cu fiecare minut ce trecea iar Raul nu-şi făcea apariţia. De ce trebuia să fie de fiecare dată aşa? De ce îi dădea mereu asemenea bătăi de cap?  Îşi punea multe întrebări, dar încerca totuşi să se concentreze pe ceea ce avea să se întâmple. Nu ştia încă ce-i va spune, ce-l va întreba şi cum. Ştia doar că vrea să afle răspunsul la întrebarea enunţată în urmă cu mai bine de o lună.

Cele 10 minute pe care i le dăduse expiraseră deja, dar nu se îndura să se întoarcă în local. Ştia că va găsi un sprijin în Bogdan,Ştefan şi Bianca, dar n-ar mai fi putut să-l mai privească vreodată în ochi pe Raul. Dacă până acum reuşea să-i găsească scuze de fiecare dată când se purta ciudat cu ea, de data aceasta era deja prea mult. Probabil avea nevoie şi de această ultimă dezamăgire pentru a putea pune capăt, pentru a deschide ochii şi a vedea că cel pe care-l credea cel mai bun băiat pe care-l întâlnise, nu era nici pe departe aşa. El nu a vrut niciodată să aibă o relaţie cu ea… poate nici măcar de prietenie. Nu a evitat-o pentru că nu ştia ce răspuns să-i dea, ci pentru că pur şi simplu nu se simţea bine în preajma ei. De altfel, Melania remarcase că de fiecare dată când era cu cei din gaşca lui, comportamentul îi era cu totul altul, degajat, relaxat. Când era cu ea, parcă se transforma total, îi arăta ceea ce voia ea să vadă, se comporta frumos, vorbea frumos, dar păstra o oarecare distanţă. O nenorocită şi idioată distanţă care durea de mii de ori mai mult decât un “Nu” hotărât. De multe ori se gândise cât ar vrea să fie cu ea aşa cum e cu ceilalţi, dar se minţise singură că asta o să vină în timp.

Înainte să se dezlipească de lângă perete, nu s-a putut abţine să nu spună cu voce tare : “Câtă dreptate a avut Silvia !”.

Cu gândul la cuvintele rostite de Silvia acum ceva vreme şi la cele nerostite de Raul în tot acest timp, Melania se întorcea bulversată în local. Era aproape de uşă când telefonul din mâna ei vibra în urma primirii unui mesaj. Era de la Bogdan. A încremenit imediat ce l-a deschis şi a văzut scris “i-a amintit cineva, vine!”. N-au durat decât 2 secunde, şi era faţă în faţă cu cel ce-i provocase cel mai mare amalgam de sentimente şi o făcuse să nu se mai recunoască. Dacă până în momentul respectiv tremurase, acum genunchii erau aproape să-i cedeze. Nu simţise niciodată asemenea reacţii din partea corpului ei, nici nu credea că poate reacţiona aşa.

– Ăăăă… da.. spune (începu el conversaţia, în cel mai sec şi rece mod posibil)

– O să fiu scurtă. Nu vreau să reţin prea mult din timpul tău preţios. Şi… nu vreau să te am pe conştiinţă dacă te alegi cu o răceală.

– Stai liniştită, nu-i asta o problemă. (zâmbet dezarmant)

Melania nu înţelegea de ce trebuia să afişeze zâmbetul acela ori de câte ori îşi aduna ea forţele să se răzvrătească împotriva lui. Îşi promisese că de data aceasta va fi altfel, va fi dură şi îi va spune tot ceea ce merita. Era ca şi cum ar fi mirosit-o de la distanţă şi ar fi ştiut ce are de gând să facă, să spună şi şi-ar fi folosit cel mai puternic farmec al său pentru a o dezarma.

– OK. Vreau în primul rând să ştiu dacă mai ţii minte discuţia pe care am avut-o ultima dată.

– Referitor la ce?

– Discuţia în care eu îţi spuneam ceea ce am ajuns să simt.

– Da, mi-aduc aminte.

– Şi…

– Păi… nu ştiu ce să zic.

Era sătulă de replica asta. Devenise un clişeu extraordinar de enervant. Pur şi simplu nu mai suporta.

– Ideal ar fi să-mi dai răspunsul la întrebare. Cred că am fost răbdătoare şi ţi-am acordat suficient timp să-ţi clarifici sentimentele. Te-am înţeles atunci când ai zis că te-am luat prea repede, că nu te aşteptai. Dar… gândeşte-te că nu mai suport incertitudinea. Şi mai ales, nu mai suport situaţia asta care s-a creat între noi.

– Mă, am înţeles. Dar..

– Spune. Atât ţi-am cerut atunci şi atât îţi cer şi acum, să-mi spui ce-i în mintea şi-n inima ta.

A urmat o pauză de câteva secunde, dar care pentru Melania au părut ore bune. Tăcerea lui şi privirea ţintuită în pământ o măcinau mai mult decât o făcuseră ultimele luni petrecute în aşteptarea lui. Practic, şi ea rămăsese fără cuvinte. Nu mai ştia sigur dacă voia să audă decizia lui şi mai ales motivele, pentru că îi era teamă că nu-l va crede. Gestul lui de a nu o privi în ochi îi întărea convingerea că urma o minciună. O minciună la fel de mare şi la fel de evidentă ca şi anterioarele. Diferenţa era că… atunci nu le-a văzut; acum o vedea clar ca lumina zilei. Şi iarăşi, într-o fracţiune de secundă, gândul i-a zburat la cuvintele Silviei.

– Faza e în felul următor.

– Te ascult.

– Am ţinut mult la fosta prietenă, iar gândul mi-a cam rămas la ea…

– Aşa…

– Şi n-ar fi corect faţă de tine dacă ţi-aş da speranţe.

– Vrei să te împaci cu ea?

Nu voia să audă răspunsul nici la întrebarea asta. Nu mai înțelegea nici de ce insistă să-i scoată cuvintele cu cleștele. Iarăşi se lăsase tăcere.

– Mmmm..  da… vreau… să… mă împac cu ea.

Modul sacadat în care îi răspunsese sublinia minciuna mai mult decât evidentă. O minciună care durea de mii de ori mai tare decât un simplu refuz. Ar fi vrut să-i spună să se oprească pentru că nu-l crede, că știe cum stau lucrurile de fapt. Ar fi vrut să plângă. Ar fi vrut să râdă, să-i râdă în nas. Dar Melania rămăsese stană de piatră, nu reușea să aibă nicio reacție. Se gândea neîncetat la cât de oarbă a fost în tot timpul acela.

– Ea vrea?

– N-am discutat încă, dar cred că da.

– Am înțeles… Atunci ne oprim aici cu discuția. Rămâne valabil ce am zis, amici?

– OK.

Pe chipul fetei era un zâmbet larg, foarte larg, dar pe cât de larg, pe atât de fals. Îl afișa pentru că nu voia să-i arate că suferă. Dacă ar fi făcut asta, l-ar fi încurajat să fie distant în continuare. Deci oricât ar fi durut de mult, trebuia să zâmbească și să… să fie o altă persoană.

Au intrat în local, fiecare ducându-se la gașca lui.

– Ce s-a întâmplat? Spune-ne! Ești… foarte… zâmbăreață.

– Zâmbăreață pe moartea! Bianca, tu nu o vezi că e palidă și tremură? Se vede că nu o cunoști.

– Calmați-vă. A fost… bine. Sunt în regulă. Merci că i-ați amintit.

– Nu noi.

– Cum adică nu voi?

– Nu noi i-am spus să iasă.

– Dar cine?

– Silvia.

– Silvia? De unde putea să știe ea?

– Cred că ar trebui să o întrebi personal. Și ai ocazia chiar acum. Se duce la baie.

– Mă duc la ea. Am atâtea să-i spun.

Deși simțea că va crăpa de rușine în fața Silviei, trebuia să o facă. Trebuia să discute cu ea, să-i ceară scuze pentru tot și să-i mulțumească. Nu-i venea să creadă că renunțase la prietena ei pentru…….. un personaj imaginar.

– Bună! Ai.. 2 minute libere?

– Mel…  Desigur.

– Nici nu știu cu ce să încep. Îmi pare rău. Am fost o proastă, o idioată, n-am vrut să văd… ți-am vorbit urât… nu meritai!

– Da, ai fost tot ce spui, dar a trecut. Calmează-te!

– Nu, nu pot să mă calmez. Doar când mă gândesc că eram dispusă să renunț la prietenia noastră pentru el…. îmi vine să-mi dau palme.

– Gata… gata! A trecut.

Lacrimile i se eliberaseră acum, ca și cum  ar fi venit să spele tot și să lase cerul senin în urma lor. O regăsise pe Silvia, se regăsise pe ea, deci era pe drumul cel bun. Se gândea că timpul va șterge urmele și va lăsa loc unei prietenii între ea și…… el.

La sfârșitul petrecerii, calmată fiind, s-a dus la el și-a luat rămas bun, l-a sărutat pe obraji și i-a șoptit ușor la ureche „Ai grijă de tine! Caut-o și sper să-ți fie bine cu ea.”

***

– De ce i-ai spus asta?

– Asta am simțit.

– Vaiii, Mel, prin câte ai trecut! Îmi pare așa rău că n-am fost acolo.

– Stai liniștită Laura, am fost pe mâini bune.

– Mă bucur că v-ați împăcat voi două, mă săturasem să mă întâlnesc cu fiecare separat.

– Da, a fost greu și pentru mine, dar important este că a trecut.

– Ce ai de gând pe mai departe?

– Sincer, nu știu. E greu să uiți o persoană de pe o zi pe alta, nu e ca și cum ai arunca o hârtie la gunoi. Și deși vă este greu să credeți, chiar am ajuns să țin la el. E adevărat că am petrecut foarte puține clipe împreună, dar… pentru mine au însemnat mult. În momentele alea, puține, îi pusesem sufletul meu pe tavă, trebuia doar să întindă mâna și să-l ia. Până să-i spun că aș vrea să fim împreună, îi dădusem suficiente semne din care să-și dea seama cum stau lucrurile. Dar se pare că era așa cum zicea Silvia, nu a vrut să le vadă nu că nu le-ar fi priceput.

– Nu te mai chinui singură! Nu merită!

– Pentru voi nu. Dar pentru mine a meritat… și încă merită. Deși mi-e greu să o recunosc… dacă m-ar suna acum și mi-ar zice că are nevoie de ceva, m-aș da de 3 ori peste cap să-l ajut și să-i fiu alături.

– Ești nebună? După cât ai suferit?

– Da, după cât am suferit, sufăr și o să mai sufăr. Voi nu înțelegeți că-l ridicasem pe un piedestal, mai presus de tot ce întâlnisem până atunci? I-am adorat calitățile și i-am iubit defectele… l-am vrut pe el!

– Eu zic să-l uiți! Și cât mai curând posibil!

– Nu Laura, nu vreau să-l uit. Vreau pur și simplu să mă vindec și să-l pot privi în ochi fără să mor de dorința de a-l strânge în brațe și de a-i afla grijile. Sunt sigură că o să reușesc…la un moment dat. Vreau să-mi rămână amic.

– Tu crezi că pe el îl interesează amiciția ta?

– Mi-a promis.

– Nu te-am întrebat ce ți-a promis…

– Nu vreau să mă gândesc. M-ar durea prea tare să realizez acum și asta. M-ar sfâșia pe dinăuntru să-mi dau seama că totul, dar absolut totul nu a fost decât în imaginația mea.

– Dar tu? Crezi că poți să-l ierți?

– Să-l iert? N-am pentru ce să-l iert.

– Ești incredibilă! Tu te auzi ce spui?

– Eu sunt singura vinovată pentru tot. N-ar fi trebuit să mă avânt așa. Știam prea bine că n-am experiență și o să cedez ușor. La un moment dat îmi impusesem o limită. Dar am depășit-o repede. Am pus suflet chiar mai repede decât mă așteptam și chiar ajunsesem să cred că o să meargă. Vă vine să credeți? Mă vedeam alături de el. I-am interpretat prea mult gesturile și am supraestimat sentimentele lui. El s-a comportat normal.

– Normal?

– Te-a mințit de nenumărate ori și te-a evitat în cele mai importante momente!

– Eu zic să încheiem discuția aici. Știu că poate aveți dreptate, dar e prea dureros momentan. Poate-s eu prea sensibilă, dar chiar mi-e greu să continui.

Discuția s-a încheiat, dar Melania n-a încetat să se gândească la tot ce s-a întâmplat. Știa că fetele au dreptate, dar îi era teribil de greu să accepte că s-a înșelat atât de mult în privința lui. Nu voia să rămână cu un gust amar așa că tot căuta momentele frumoase petrecute, pe care să le graveze în memorie.

După câteva săptămâni în care nu s-a putut abține să nu-l caute (bineînțeles, în zadar) a aflat un lucru ce a șocat-o instantaneu. Raul nu s-a împăcat cu fosta. Nici măcar nu încercase. Dar își făcuse o relație cu o altă tipă și nu mai părea deloc suferind după anterioara. Cât teatru putuse să joace! De ce se hotărâse să înceapă o relație cu o tipă despre care nu știa nimic în afara faptului că arăta foarte bine, iar Melaniei nu fost dispus să-i ofere măcar o șansă? Ea îi oferise atâtea… și era dispusă să ofere chiar mai mult!

Se întâlnesc adesea pe stradă,dar salutul pe care el i-l oferă vine doar pentru ca răspuns la vocea ei tremurândă. Nu s-a ținut de promisiune. În fond… de ce să se țină? Nu i-a oferit niciodată nimic, de ce să-i ofere acum amiciția lui? E prea valoroasă pentru o persoană nesemnificativă ca ea, un șoarece de bibliotecă, un suflet în așteptarea persoanei potrivite pentru  a se dărui.

Concluziile… le trageți voi, cine, unde, cum și cât a greșit. Cert este că cele două personaje aparțin unor lumi diferite. Unor epoci diferite, aș îndrăzni eu să spun. Sunt ca apa și uleiul și oricâte încercări de a stabili o relație ar exista, vor fi în zadar.

Este o poveste fără sfârșit, pentru că poate fi oricând îmbogățită cu experiențe proprii de oricine, poate fi povestea oricui sau poate fi continuată în mii de feluri de imaginația mai mult sau mai puțin bolnavă a naratoarei.

8 Comments

8 thoughts on “Poveste fără sfârșit…

    • 😀
      Într-o noapte fără somn sau o zi ploioasă și plicticoasă poate o să ai curajul să și citești.

  1. mi-a luat doua ore sa citesc toata povestea… ce pot sa spun este ca ma regasesc intr-o oarecare masura in ea, cu mici modificari.

    felicitari pentru rabdare, pentru detaliile cu care ai scris-o !

    • Mulțumesc! Felicitări și ție pentru că ai avut răbdare să o citești integral! 😛 Te mai aștept cu impresii și la alte articole.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s