Pățania

Articol scris pentru proba nr.14 din SuperBlog 2013.

Am senzația că toată viața mea am fost pe grabă, am mâncat în grabă, am făcut cumpărături în grabă și chiar mi-am vizitat prietenii presată fiind de timp. Poate doar în vacanțe am reușit să mă mai relaxez, dar nici atunci nu sunt tocmai sigură că n-am alergat în vreun scop. De fapt, îmi amintesc ce s-a întâmplat vara trecută când am plecat cu fetele pentru 5 zile în Mallorca. Plănuisem încă de la Crăciun că în iulie, de ziua Andreei vom petrece împreună în Baleare și bineînțeles că ne-am luat și biletele încă de atunci. Entuziasmul creștea proporțional cu apropierea momentului plecării, iar în final ne-am găsit în aeroport pentru a face check in-ul și a porni spre destinația mult visată. Văzându-ne cu biletele în mână am pornit spre controlul vamal și apoi în căutarea porții de îmbarcare D12.  Ne-am luat după primul indicator și am făcut-o la stânga, apoi am continuat drumul înainte și tot înainte până ne-am trezit în capătul terminalului fără a ne atinge scopul. Am hotărât să luăm drumul înapoi crezând că am ratat noi vreun indicator, dar am ajuns în fața primului indicator fără a găsi însă poarta. În cele din urmă am întrebat pe cineva de acolo și ne-a informat că de fapt trebuia s-o facem la dreapta, nu la stânga și că indicatorul acela buclucaș nu fusese schimbat la ultima reorganizare a terminalului. Așadar am pornit-o la dreapta cu o stare de relaxare combinată cu furie.  Continue reading

Advertisements

Să plutim, zic!

Articol scris pentru proba nr.13 din SuperBlog 2013.

Nu trebuie să ai emoții! Nu trebuie să ai emoții! Îmi repetam continuu în gând că trebuie să fiu liniștită, calmă și mai ales lucidă. Visasem mulți ani la o astfel de întâlnire și nu-mi permiteam să arunc totul pe fereastră tocmai atunci. Cred că din clipa în care terminasem facultatea de jurnalism mă pregătisem moral pentru ceea ce urma să fac și de asemenea mulți jurnaliști cu experiență mă invidiau mai mult sau mai puțin recunoscut pentru asta. Nu știu cum mai exact ajunsesem eu în această postură, dar cert era că în doar câteva momente aveam să urc în aceeași mașină cu o legendă a automobilismului pentru a creiona un interviu despre experiența la volanul unui hibrid.

– Bună! Ești pregătită?

– Bună ziua, domnule Schumacher! Cred că anii de așteptare m-au pregătit suficient.

– Spune-mi Michael, e mai ușor de pronunțat. Păi atunci zic să purcedem la drum.

M-am urcat în Toyota Auris Hybryd mult mai relaxată decât eram cu doar câteva minute înainte. Cuvintele lui mă liniștiseră și mă făcuseră să înțeleg că nu am de ce să mă tem, ba dimpotrivă, am doar motive de entuziasm și bucurie pentru că aveam parte de șoferul perfect pentru mașina pe care voiam s-o descopăr. Motorul electric a fost activat automat la pornirea de pe loc și m-a păcălit pentru că nu am auzit zgomotul cu care eram obișnuită, iar faptul că vederea nu s-a sincronizat cu auzul mi-a dat o scurtă amețeală.

– Ai amețit, nu-i așa?

– Așa tare s-a observat? Da, am avut o senzație ciudată, asemănătoare cu amețeala și nu-mi e foarte clar de ce.

– O să-ți explic eu: creierul tău era obișnuit să audă înainte să perceapă mișcarea, iar faptul că ai început să te deplasezi atât de silențios l-a făcut să fie confuz. Seamănă puțin cu ceea ce se întâmplă când te urci prima dată la volanul unei mașini de curse.

Fără să-mi dau seama am râs în hohote.

– De ce râzi?

– Nu-mi vine să cred că tocmai ai comparat o mașină hibrid cu un bolid de curse. Cred că e o diferență de la cer la pământ.

– Este o diferență uriașă. Adică un hibrid te face să plutești, nu să conduci. Uite, de exemplul acum, nu te simți de parcă ai fi pe un norișor care este purtat de vânt? Nu ți se pare că te miști fără ca cineva să depună un efort pentru asta?

Când am realizat că avea dreptate, am roșit și mi-am întors capul spre priveliștea de dincolo de geam. Fusesem penibilă. Continue reading

În sânul familiei

Articol scris pentru proba nr.12 din SuperBlog 2013.

Deși ajunsesem târziu de la job, mititica de ea mă aștepta încă trează și plină de entuziasm mi s-a aruncat în brațe de cum am deschis ușa.

– Puiul mamei, ce faci tu aici? Este târziu și trebuia să dormi de mult. N-a avut tati grijă să te trimită la somn? Ia spune-i tu lui mami ca să-l ia puțin de urechi.

– Nu, mami, el a încercat, dar eu n-am vruuuuuut deloc! Mi-era așa dor de tine pentru că te iubesc mult!

Pe când urcam scările simțeam că nu mai am energie nici măcar să ajung în apartament și mă imaginam deja dormind cu hainele de la birou dacă dragul meu soț nu și-ar fi făcut milă de mine să-mi pună pijamalele. Ei bine, acum, după ce o văzusem pe ea cum mă așteptase deși i se închideau ochișorii și după ce auzisem acele cuvinte, mă simțeam de parcă aș fi băut 2 cafele și un energizant. Am luat-o în brațe și am dus-o în camera ei acoperind-o cu sărutări.

– Mami, nu-i așa că-mi spui o poveste în seara asta? Te rog mult de tooooooot!

– Șantajistă mică ce ești, ai pus în aplicare toate trucurile pe care le știi ca să obții ce-ți dorești. Bine, o să-ți spun o poveste scurtă, dar frumoasă, despre cum a fost mami în vizită la niște prieteni. Vrei?

– Da, mami! Ce vrei tu!

– Păi a fost odată ca niciodată, mami tău care muncea mult, mult de tot. Și pentru că tati tău o iubea și voia să o facă să se mai relaxeze, i-a spus într-o seară că aveau să meargă în vizită la o familie pe care el o știa de mai mulți ani.

– Ce familie, mami?

– Familia LuxuryGifts.ro , dar el le spunea The luxuries, motiv pentru care m-am speriat puțin la început. Mi-am închipuit că este vorba despre o familie greu de abordat, cu nasul pe sus și în compania căreia nu mă voi simți deloc bine. Am plecat cu inima puțin îndoită și nu știam ce reacție vor avea față de acele cadouri pe care le cumpărasem pentru ei.  Continue reading

Jocurile vieții

Articol scris pentru proba nr.11 din SuperBlog 2013.N

Atunci când te joci, inevitabil uiți de absolut tot ce te înconjoară sau te presează și nu-ți dă pace. Motiv pentru care continuăm să adorăm jocul și joaca indiferent de vârstă, ocupație sau locație. De fapt, cred că foarte mulți dintre noi ar renunța la câte ceva pentru a petrece măcar o oră jucându-se. Eu, în copilărie, adoram să joc tenis sau ping-pong și nu de puține ori mi-am pus creativitatea la bătaie pentru a mă putea juca. Mă amuzam teribil atunci când în loc să învăț  sau să-mi fac temele foloseam cărțile și caietele pe post de rachete de tenis sau palete de ping-pong și încingeam o partidă antrenantă. Bineînțeles că mama își dădea seama și îmi servea o morală de zile mari de fiecare dată când vedea cotoarele caietelor îndoite și chinuite, dar deja nu mai conta, urzeala minții mele își atinsese scopul.

Astăzi deși duc dorul acelor vremuri, ele au rămas doar o amintire pentru că am devenit alergică numai la auzul numelor acelor jocuri. De ce? Pentru că trecerea anilor și maturitatea pe care se presupune că am acumulat-o m-au schimbat mult prea mult. M-am găsit de prea multe ori în situația acelei mingii pasate de la unul la altul încât aproape am ajuns să regret că am fost o jucătoare atât de înfocată și că mi-am distrus rechizitele ani de-a rândul dator. Este dezamăgitor să vezi cum o distracție atât de iubită și care te-a însoțit toată copilăria, îți devine în totalitate antipatic. Pe atunci eram fascinată de traseul pe care îl făcea mingea pe deasupra fileului, dar nu mi-am imaginat cum ar fi să fiu în locul ei. E o adevărată bătaie de cap și e frustrant să fii distracția altora în timp ce tu nu ai alternativă pentru a scăpa din acel joc.

Și mai este un motiv pentru care nu mă mai pot juca așa. Mi s-a întâmplat să iau în serios anumite întâmplări pe care alții le-au considerat doar o joacă și am ajuns să duc în spate responsabilitățile altora. Am auzit de nenumărate ori replica „mingea este în terenul tău”, sugerându-mi-se să  cântăresc bine elementele pe care le cunoșteam și să iau o decizie fără a mai aștepta vreun gest din partea celeilalte persoane. Și n-am suportat niciodată această replică tocmai pentru că mi se părea urât să nu fi capabil să-ți asumi responsabilitatea propriilor fapte și vorbe și să fii nevoit să arunci practic pisica în grădina vecinului. Continue reading

Evoluția gamingului

Articol scris pentru proba nr.10 din SuperBlog 2013.logo_mediadot_patrat2

Conflictele dintre generații cred că au existat dintotdeauna, doar că fiecare percepe amploarea acestora într-un mod diferit. Părinților și bunicilor noștri li se pare foarte greu de înțeles ce se petrece astăzi cu noi, așa cum probabil o să ni se pară și nouă ce se va întâmpla cu urmașii ce vor veni. Ascultam deunăzi o discuție în parc între un bunic și nepoțelul acestuia despre jocuri:

– Drăguțule, cum să nu știi cum se joacă leapșa? Dar voi ce jucați la școală în recreații sau după-amiază?

– Eee.. bunicule, noi nu ieșim în pauze afară, nu avem de ce.

– Cum să nu ieșiți afară? Nu faceți praf în clasă dacă vă jucați înăuntru?

– Chiar deloc, noi ne jucăm pe calculatoare, laptopuri sau smartphone-uri.

– Smarc ce?

– Smartphone, adică telefoane inteligente.

– Și ce vă jucați?

– WOW, Dota și chiar Assassins Creed.

– Vai de mine! Vă omorâți în bătaie?

– Nu, bunicule! Ne omorâm virtual. Continue reading

Ștampila unei legende

Articol scris pentru proba nr.9 din SuperBlog 2013.Logo-vectorial-stampile-online

Când ești tânăr te crezi capabil de multe acțiuni și gesturi poate chiar mai multe decât îți permit cu adevărat puterile. Cu toate astea, tocmai tinerețea te ajută de cele mai multe ori să-ți depășești limitele și să atingi țeluri înalte. Am realizat multe la viața mea și mi-am limitele aproape fără să-mi dau seama, iar acum când văd că nu mai am măcar puterea să fac semnul care m-a consacrat, simt că o iau razna.

Îmi amintesc că odată m-am luptat cu un tâlhar pe acoperișul trenului în mișcare fără vreo emoție și asta după ce galopasem în urma trenului vreo 20 de mile. Era puternic și foarte șmecher și știa asta într-atât de bine încât era convins că mă va învinge. La fel de convins eram și eu, iar lupta a fost foarte strânsă și riscantă. Nici un alt adversar pe care îl întâlnisem nu mânuise spada așa de bine, iar faptul că el mă punea la încercare și mă făcea să transpir nu putea decât să mă entuziasmeze și mai tare. Din fericire el a obosit mai repede, mâna a început să-i tremure pe spadă, jocul de picioare a dispărut aproape complet, iar capacitatea de eschivă la fel. L-am răpus imediat după aceea și l-am însoțit în tren pentru a recupera ceea ce furase și a restitui păgubiților. Când am ajuns în vagonul cu pricina, l-am legat bine (deși nu mai era nevoie, oricum nu putea să se mai miște de oboseală), am luat sacul cu galbeni și am plecat, nu înainte însă de a-l saluta mișcându-mi puțin pălăria și a-i lăsa pe cămașă simbolul: Z. Continue reading

Super-seducție

Articol scris pentru proba nr.8 din SuperBlog 2013logo_COTY1

S-a zis cu faima mea de femeie cerebrală, foarte gânditoare și cel puțin la fel de reținută în a acționa! Îmi veneau în minte zeci de gânduri în timp ce răsuceam cheia în încuietoarea ușii, iar cele mai multe dintre ele mă determinau să deschid ușa lovindu-mi fruntea de ea în repetate rânduri. Mă încerca o stare foarte ciudată, de parțială amnezie, iar gândurile rele veneau tocmai din cauza faptului că nu mai știam de mine la propriu. Mi-am lăsat puloverul în cuier și am dat fuga la frigider, de unde am scos sticla de vin pentru situații de urgențe. Am desfăcut-o rapid, mi-am umplut paharul și m-am așezat pe canapeaua din sufragerie. Încercam să folosesc licoarea pentru a-mi relaxa mușchii și a-mi stimula neuronii să facă sinapse. Nu eram tocmai sigură de rezultat, dar altă idee nici că mai aveam. După primul pahar, a urmat al doilea și de abia după acela mintea mea s-a destins și a binevoit să-mi ofere flashback-urile pe care le căutam disperată.

Mi-am amintit că în urmă cu doar câteva ore avusesem prima întâlnire cu cel mai interesant bărbat pe care îl cunoscusem și mai mult ca sigur o dădusem în bară grav de tot (motiv pentru care și mintea mea se închisese și refuza să-și amintească șirul evenimentelor). Îl cunoscusem în urmă cu o săptămână la petrecerea unei prietene și mi-a atras atenția într-atât de tare încât m-am băgat singură în seamă cu el și l-am determinat să mă invite în oraș. Nu mi-a dat detalii despre unde se va desfășura întâlnirea sau cel puțin nu le-am reținut eu, așa că am presupus că vom merge la o terasă, în parc sau în vreunul dintre mall-urile din oraș. Așadar mi-am luat o bluză casual dar și puțin sexy, blugii mei preferați și un pulover, mi-am prins părul așa cum o fac în mod normal și am așteptat să vină să mă ia de acasă. Nu-i știam încă gusturile sau ce-l atrage la înfățișarea unei femei și am preferat să merg pe stilul meu obișnuit, fără extravaganțe pentru că așa am considerat  că voi merge la sigur.

Când am auzit soneria m-am panicat puțin pentru că nu-mi venea să cred că este real. Am deschis ușa și m-am blocat complet: aveam în față cea mai elegantă înfățișare. El venise în costum la dungă, dintr-un material scump, cu o cămașă impecabilă și cravată neagră subțire; adică arăta ca de revistă. Însă șocul avea să atingă punctul maxim când am văzut unde aveam să cinăm: la unul dintre cele mai luxoase și elegante  restaurante, unde nu călcasem în viața mea și bineînțeles că nu aveam habar ce să comand. Din fericire el era cu adevărat relaxat și a reușit să deschidă diverse discuții, dar faptul că vorbeam cu el nu mă oprea să nu mă gândesc că arăt ca o țărăncuță culeasă de pe stradă și îmbrăcată ieftin. Mă jenam față de el și în același timp mi-era teamă să nu-l fac de rușine și să-l determin să regrete că m-a invitat. Continue reading