Aventura americană

Articol scris pentru proba nr.18 din SuperBlog 2013.

Ploua torențial când am pășit pe ușa avionului în căutarea atingerii visului de-o viață. Sperasem atâția ani că într-o zi o să am ocazia să calc pe tărâm american măcar pentru câteva ore, iar acum aveam ocazia să fiu acolo preț de 3 luni și să experimentez toate aspectele traiului pe „tărâmul făgăduinței”. Când prietena mea Ana mi-a propus să recurgem la programul Work & travel pentru a ajunge în USA, am fost sceptică și i-am spus că deși mi-aș dori foarte mult să fac asta, nu mă cred totuși capabilă să fac față.  Din fericire, n-am putut rezista rugăminților acesteia de a o însoți și dorinței lăuntrice de a-mi atinge visul și ca rezultat mă aflam deja în avionul ce-și făcea loc printre stropii mari ai ploii de vară pentru a se opri pentru câteva ore în Paris și a mă conduce apoi spre destinația finală: San Francisco. După aproximativ 16 ore cu tot cu escală, am ajuns aproape înțepenită în metropola a cărei priveliște m-a fermecat încă de la coborârea pentru aterizare. Din păcate n-am putut-o vizita în acea zi pentru că ne grăbeam să ajungem în micul orășel în care aveam să lucrăm în următoarele 3 luni. El Dorado se afla la vreo 2 ore de mers pe șosea, adică vreo 120 de mile de San Francisco, însă foarte aproape de capitala statului California, Sacramento. Cei de la hotelul la care aveam să lucrăm ne-au întâmpinat foarte frumos și ne-au făcut instructajul foarte amănunțit în primele două zile, pentru ca din ziua a treia să intrăm deja „în pâine”.

Munca nu a fost tocmai ușoară, mai ales că pe lângă jobul de la hotel a trebuit să căutăm un al doilea job pentru a ne putea asigura o ședere plăcută și profitabilă așa cum ne propuseserăm încă de la început. Norocul nostru a fost că cel de-al doilea job l-am găsit la doar 2 străzi de hotel, la un magazin de jucării, și puteam face schimbul foarte ușor între cele două. Orașul mi s-a părut unul destul de liniștit, curat și mă simțeam bine, dar abia așteptam prima ieșire în lumea adevărată a USA. Ne-am împrietenit rapid cu vreo câțiva tineri de acolo și în prima zi liberă am dat o fugă în Yosemite National Park împreună cu ei. Drumul m-a fascinat mai ales pentru că începusem să simt diferența de cultură și infrastructură chiar și față de Europa Occidentală, căci de România nici nu mai era vorba. Vârfurile de granit, vegetația și văile parcului erau cu mult mai spectaculoase decât mi le imaginasem, iar aventura a fost una cu adevărat memorabilă. Continue reading

Advertisement

Killer Queen

Articol scris pentru proba nr.17 din SuperBlog 2013.

„Curtenilor,

Majestatea sa, Killer Queen Katy Perry, are neplăcuta obligație de a-și alege cât mai curând un nefericit individ pe care să-l țină alături pe post de însoțitor de regină (așa-numitul rege). Și cum din păcate nu și-l poate crea singură din vreun material după bunul plac, aceasta va trebui să-l găsească printre voi.

Cei interesați sau nu, interesanți sau mai puțin interesanți se vor prezenta mâine, în ziua a 7-a a lunii a 7-a, la curtea regală, ghișeul numărul 7.

Încumetați-vă și veți afla rezultatul!”

Cam așa suna anunțul din afișul pe care însăși regina poruncise a fi răspândit prin tot regatul, sătulă fiind de insistențele diverșilor bărbați de rang înalt de a o lua de soață. Aceasta ajunsese la concluzia că va fi mai ușor să aleagă ea pe cineva care să-i servească drept marionetă decât invers.

– Majestate, au sosit!

– Sunt mulți?

– Păi.. să vedeți..

– Ce să văd J. că nu am cum să văd! Spune-mi, câte mii de supuși au venit?

– 5 ,  Majestate.

– 5000? Știam eu că oamenii mei mă iubesc și că de fapt revoltele sunt doar o invenție de-a voastră.

– Nu.. nu mii.

– Eee..  sunt în regulă și 500 acum. Doar nu aveau să vină toți bărbații.

– Nici sute, Majestate.

– Mai bine! Din 50 aleg și mai ușor.

– Vă va fi chiar mai facil Regina mea, au venit doar 5.

– 5 ? Pur și simplu 5? Câte degete am la o mână?

– Cam da.

– Cum îndrăznesc Continue reading

Update la gustul de altădată

Articol scris pentru proba nr.16 din SuperBlog 2013.

Îl priveam cum stătea gânditor pe canapeaua din living și încercam să-mi dau seama dacă este momentul să-l întreb dacă a pățit ceva sau ce anume s-a întâmplat cu el. Însă după multe minute de incertitudine mi-am luat inima în dinți și m-am apropiat.

– Iubitule, ce-i cu tine de ești așa apatic? Te-a lovit cumva astenia de toamnă din cauza ploii de afară?

– Nu. Nu sunt apatic, doar nostalgic.

– De ce anume îți este dor?

– Mă gândeam că se apropie sărbătorile de iarnă și inevitabil mi-am amintit de bunici și de vacanțele pe care le petreceam la ei. Nu-ți imaginezi cât de frumos era și cum puteau oamenii să fie extraordinar de fericiți într-un ambient complet diferit de cel pe care îl avem noi astăzi. Am închis ochii și parcă m-am văzut în bucătăria bunicii, plină de ștergare pe pereți și tot felul de țoale pe jos, cu o masă veche și scaune ce purtau amprenta trecerii multor copii și nepoți și într-un colț cu o sobă din cărămidă. Acolo bunica pregătea cea mai bună mâncare pe care am gustat-o vreodată. Nu știu dacă faptul că eram copil și încă mă aflam în descoperire era de vină, dar nimic din ce am mâncat la maturitate nu m-a făcut să simt ce reușeau acele bucate, nici măcar delicatesele restaurantelor.

– Și eu am trăit așa ceva și aveam impresia că niciodată nu voi mai gusta nimic asemănător. Parcă nici mâncarea pe care o făcea mama nu era așa bună. Dar lucrurile s-au schimbat când am învățat să gătesc și ceea ce ieșea din mâinile mele părea să întreacă priceperea bunicii. E vorba de subiectivitate.

– Nu. Uite, de exemplu: am încercat și eu să fac plăcinta de mere după rețeta bunicii, dar a ieșit un fiasco. Nu semăna deloc cu acea prăjitură pufoasă dar și puțin crocantă cu umplutură moale, aromată și perfect coaptă. Dac-ai știi de câtă vreme mi-e dor de ea!

– Ce ai zice dacă am încerca?

– Nu va ieși! Niciodată nu a ieșit.

– Eeeeei.. știi că întotdeauna când te încăpățânezi cu o negație, mă determini să-ți demonstrez contrariul. Hai! Mă duc să iau merele și ce ne mai trebuie și ne apucăm de treabă. Continue reading

Când coșul nu te lasă

Articol scris pentru proba nr.15 din SuperBlog 2013.

Mi-aș fi dorit să pot face ceva, să găsesc o modalitate de a mă eschiva, dar din păcate nu aveam alternativă. Poate dacă ar fi fost vorba de o reuniune de familie nu mi-ar fi păsat mai deloc, până la urmă familia este datoare să te accepte așa cum ești, precum și tu o accepți în integralitatea ei. Cred că m-ar fi afectat mai puțin și dacă era vorba de o ieșire în oraș cu iubitul pentru că bănuiesc că m-ar fi înțeles dacă m-ar fi iubit într-adevăr. Ori aș fi contramandat întâlnirea pe motiv că mă simt rău sau vine bunica în vizită sau mai știu eu ce.

Însă în situația în care mă aflam nu aveam nici măcar o modalitate de scăpare. Umblam deja de vreo două luni și ceva după un job și nu reușisem să găsesc nimic, nici măcar la un interviu nu fusesem chemată. Ajunsesem să mă simt cel mai prost copil din curtea școlii după cum ziceam în copilărie. Acum se ivise ocazia și eram încrezătoare că o voi și fructifica. Însă imaginea pe care mi-a reflectat-o oglinda atunci când am ajuns în baie să mă aranjez pentru interviu, m-a descumpănit complet. Nu știu cum și nici de unde, dar peste noapte îmi apăruse un coș fix în vârful nasului. O umflătură mare și roșie pe nas nu era tocmai cea mai frumoasă carte de vizită, așa că am început să dau cu toate produsele cosmetice pe care le aveam, de la masca aceea cu argilă la fond de ten, corector și până la pudră extrem de compactă. Dar în ciuda tuturor eforturilor mele, continuam să arăt ca Rudolf în noaptea de Ajun. Continue reading

Pățania

Articol scris pentru proba nr.14 din SuperBlog 2013.

Am senzația că toată viața mea am fost pe grabă, am mâncat în grabă, am făcut cumpărături în grabă și chiar mi-am vizitat prietenii presată fiind de timp. Poate doar în vacanțe am reușit să mă mai relaxez, dar nici atunci nu sunt tocmai sigură că n-am alergat în vreun scop. De fapt, îmi amintesc ce s-a întâmplat vara trecută când am plecat cu fetele pentru 5 zile în Mallorca. Plănuisem încă de la Crăciun că în iulie, de ziua Andreei vom petrece împreună în Baleare și bineînțeles că ne-am luat și biletele încă de atunci. Entuziasmul creștea proporțional cu apropierea momentului plecării, iar în final ne-am găsit în aeroport pentru a face check in-ul și a porni spre destinația mult visată. Văzându-ne cu biletele în mână am pornit spre controlul vamal și apoi în căutarea porții de îmbarcare D12.  Ne-am luat după primul indicator și am făcut-o la stânga, apoi am continuat drumul înainte și tot înainte până ne-am trezit în capătul terminalului fără a ne atinge scopul. Am hotărât să luăm drumul înapoi crezând că am ratat noi vreun indicator, dar am ajuns în fața primului indicator fără a găsi însă poarta. În cele din urmă am întrebat pe cineva de acolo și ne-a informat că de fapt trebuia s-o facem la dreapta, nu la stânga și că indicatorul acela buclucaș nu fusese schimbat la ultima reorganizare a terminalului. Așadar am pornit-o la dreapta cu o stare de relaxare combinată cu furie.  Continue reading

Să plutim, zic!

Articol scris pentru proba nr.13 din SuperBlog 2013.

Nu trebuie să ai emoții! Nu trebuie să ai emoții! Îmi repetam continuu în gând că trebuie să fiu liniștită, calmă și mai ales lucidă. Visasem mulți ani la o astfel de întâlnire și nu-mi permiteam să arunc totul pe fereastră tocmai atunci. Cred că din clipa în care terminasem facultatea de jurnalism mă pregătisem moral pentru ceea ce urma să fac și de asemenea mulți jurnaliști cu experiență mă invidiau mai mult sau mai puțin recunoscut pentru asta. Nu știu cum mai exact ajunsesem eu în această postură, dar cert era că în doar câteva momente aveam să urc în aceeași mașină cu o legendă a automobilismului pentru a creiona un interviu despre experiența la volanul unui hibrid.

– Bună! Ești pregătită?

– Bună ziua, domnule Schumacher! Cred că anii de așteptare m-au pregătit suficient.

– Spune-mi Michael, e mai ușor de pronunțat. Păi atunci zic să purcedem la drum.

M-am urcat în Toyota Auris Hybryd mult mai relaxată decât eram cu doar câteva minute înainte. Cuvintele lui mă liniștiseră și mă făcuseră să înțeleg că nu am de ce să mă tem, ba dimpotrivă, am doar motive de entuziasm și bucurie pentru că aveam parte de șoferul perfect pentru mașina pe care voiam s-o descopăr. Motorul electric a fost activat automat la pornirea de pe loc și m-a păcălit pentru că nu am auzit zgomotul cu care eram obișnuită, iar faptul că vederea nu s-a sincronizat cu auzul mi-a dat o scurtă amețeală.

– Ai amețit, nu-i așa?

– Așa tare s-a observat? Da, am avut o senzație ciudată, asemănătoare cu amețeala și nu-mi e foarte clar de ce.

– O să-ți explic eu: creierul tău era obișnuit să audă înainte să perceapă mișcarea, iar faptul că ai început să te deplasezi atât de silențios l-a făcut să fie confuz. Seamănă puțin cu ceea ce se întâmplă când te urci prima dată la volanul unei mașini de curse.

Fără să-mi dau seama am râs în hohote.

– De ce râzi?

– Nu-mi vine să cred că tocmai ai comparat o mașină hibrid cu un bolid de curse. Cred că e o diferență de la cer la pământ.

– Este o diferență uriașă. Adică un hibrid te face să plutești, nu să conduci. Uite, de exemplul acum, nu te simți de parcă ai fi pe un norișor care este purtat de vânt? Nu ți se pare că te miști fără ca cineva să depună un efort pentru asta?

Când am realizat că avea dreptate, am roșit și mi-am întors capul spre priveliștea de dincolo de geam. Fusesem penibilă. Continue reading

În sânul familiei

Articol scris pentru proba nr.12 din SuperBlog 2013.

Deși ajunsesem târziu de la job, mititica de ea mă aștepta încă trează și plină de entuziasm mi s-a aruncat în brațe de cum am deschis ușa.

– Puiul mamei, ce faci tu aici? Este târziu și trebuia să dormi de mult. N-a avut tati grijă să te trimită la somn? Ia spune-i tu lui mami ca să-l ia puțin de urechi.

– Nu, mami, el a încercat, dar eu n-am vruuuuuut deloc! Mi-era așa dor de tine pentru că te iubesc mult!

Pe când urcam scările simțeam că nu mai am energie nici măcar să ajung în apartament și mă imaginam deja dormind cu hainele de la birou dacă dragul meu soț nu și-ar fi făcut milă de mine să-mi pună pijamalele. Ei bine, acum, după ce o văzusem pe ea cum mă așteptase deși i se închideau ochișorii și după ce auzisem acele cuvinte, mă simțeam de parcă aș fi băut 2 cafele și un energizant. Am luat-o în brațe și am dus-o în camera ei acoperind-o cu sărutări.

– Mami, nu-i așa că-mi spui o poveste în seara asta? Te rog mult de tooooooot!

– Șantajistă mică ce ești, ai pus în aplicare toate trucurile pe care le știi ca să obții ce-ți dorești. Bine, o să-ți spun o poveste scurtă, dar frumoasă, despre cum a fost mami în vizită la niște prieteni. Vrei?

– Da, mami! Ce vrei tu!

– Păi a fost odată ca niciodată, mami tău care muncea mult, mult de tot. Și pentru că tati tău o iubea și voia să o facă să se mai relaxeze, i-a spus într-o seară că aveau să meargă în vizită la o familie pe care el o știa de mai mulți ani.

– Ce familie, mami?

– Familia LuxuryGifts.ro , dar el le spunea The luxuries, motiv pentru care m-am speriat puțin la început. Mi-am închipuit că este vorba despre o familie greu de abordat, cu nasul pe sus și în compania căreia nu mă voi simți deloc bine. Am plecat cu inima puțin îndoită și nu știam ce reacție vor avea față de acele cadouri pe care le cumpărasem pentru ei.  Continue reading

Jocurile vieții

Articol scris pentru proba nr.11 din SuperBlog 2013.N

Atunci când te joci, inevitabil uiți de absolut tot ce te înconjoară sau te presează și nu-ți dă pace. Motiv pentru care continuăm să adorăm jocul și joaca indiferent de vârstă, ocupație sau locație. De fapt, cred că foarte mulți dintre noi ar renunța la câte ceva pentru a petrece măcar o oră jucându-se. Eu, în copilărie, adoram să joc tenis sau ping-pong și nu de puține ori mi-am pus creativitatea la bătaie pentru a mă putea juca. Mă amuzam teribil atunci când în loc să învăț  sau să-mi fac temele foloseam cărțile și caietele pe post de rachete de tenis sau palete de ping-pong și încingeam o partidă antrenantă. Bineînțeles că mama își dădea seama și îmi servea o morală de zile mari de fiecare dată când vedea cotoarele caietelor îndoite și chinuite, dar deja nu mai conta, urzeala minții mele își atinsese scopul.

Astăzi deși duc dorul acelor vremuri, ele au rămas doar o amintire pentru că am devenit alergică numai la auzul numelor acelor jocuri. De ce? Pentru că trecerea anilor și maturitatea pe care se presupune că am acumulat-o m-au schimbat mult prea mult. M-am găsit de prea multe ori în situația acelei mingii pasate de la unul la altul încât aproape am ajuns să regret că am fost o jucătoare atât de înfocată și că mi-am distrus rechizitele ani de-a rândul dator. Este dezamăgitor să vezi cum o distracție atât de iubită și care te-a însoțit toată copilăria, îți devine în totalitate antipatic. Pe atunci eram fascinată de traseul pe care îl făcea mingea pe deasupra fileului, dar nu mi-am imaginat cum ar fi să fiu în locul ei. E o adevărată bătaie de cap și e frustrant să fii distracția altora în timp ce tu nu ai alternativă pentru a scăpa din acel joc.

Și mai este un motiv pentru care nu mă mai pot juca așa. Mi s-a întâmplat să iau în serios anumite întâmplări pe care alții le-au considerat doar o joacă și am ajuns să duc în spate responsabilitățile altora. Am auzit de nenumărate ori replica „mingea este în terenul tău”, sugerându-mi-se să  cântăresc bine elementele pe care le cunoșteam și să iau o decizie fără a mai aștepta vreun gest din partea celeilalte persoane. Și n-am suportat niciodată această replică tocmai pentru că mi se părea urât să nu fi capabil să-ți asumi responsabilitatea propriilor fapte și vorbe și să fii nevoit să arunci practic pisica în grădina vecinului. Continue reading

Evoluția gamingului

Articol scris pentru proba nr.10 din SuperBlog 2013.logo_mediadot_patrat2

Conflictele dintre generații cred că au existat dintotdeauna, doar că fiecare percepe amploarea acestora într-un mod diferit. Părinților și bunicilor noștri li se pare foarte greu de înțeles ce se petrece astăzi cu noi, așa cum probabil o să ni se pară și nouă ce se va întâmpla cu urmașii ce vor veni. Ascultam deunăzi o discuție în parc între un bunic și nepoțelul acestuia despre jocuri:

– Drăguțule, cum să nu știi cum se joacă leapșa? Dar voi ce jucați la școală în recreații sau după-amiază?

– Eee.. bunicule, noi nu ieșim în pauze afară, nu avem de ce.

– Cum să nu ieșiți afară? Nu faceți praf în clasă dacă vă jucați înăuntru?

– Chiar deloc, noi ne jucăm pe calculatoare, laptopuri sau smartphone-uri.

– Smarc ce?

– Smartphone, adică telefoane inteligente.

– Și ce vă jucați?

– WOW, Dota și chiar Assassins Creed.

– Vai de mine! Vă omorâți în bătaie?

– Nu, bunicule! Ne omorâm virtual. Continue reading

Ștampila unei legende

Articol scris pentru proba nr.9 din SuperBlog 2013.Logo-vectorial-stampile-online

Când ești tânăr te crezi capabil de multe acțiuni și gesturi poate chiar mai multe decât îți permit cu adevărat puterile. Cu toate astea, tocmai tinerețea te ajută de cele mai multe ori să-ți depășești limitele și să atingi țeluri înalte. Am realizat multe la viața mea și mi-am limitele aproape fără să-mi dau seama, iar acum când văd că nu mai am măcar puterea să fac semnul care m-a consacrat, simt că o iau razna.

Îmi amintesc că odată m-am luptat cu un tâlhar pe acoperișul trenului în mișcare fără vreo emoție și asta după ce galopasem în urma trenului vreo 20 de mile. Era puternic și foarte șmecher și știa asta într-atât de bine încât era convins că mă va învinge. La fel de convins eram și eu, iar lupta a fost foarte strânsă și riscantă. Nici un alt adversar pe care îl întâlnisem nu mânuise spada așa de bine, iar faptul că el mă punea la încercare și mă făcea să transpir nu putea decât să mă entuziasmeze și mai tare. Din fericire el a obosit mai repede, mâna a început să-i tremure pe spadă, jocul de picioare a dispărut aproape complet, iar capacitatea de eschivă la fel. L-am răpus imediat după aceea și l-am însoțit în tren pentru a recupera ceea ce furase și a restitui păgubiților. Când am ajuns în vagonul cu pricina, l-am legat bine (deși nu mai era nevoie, oricum nu putea să se mai miște de oboseală), am luat sacul cu galbeni și am plecat, nu înainte însă de a-l saluta mișcându-mi puțin pălăria și a-i lăsa pe cămașă simbolul: Z. Continue reading