Iluzia show-urilor muzicale

În fiecare toamnă, odată cu lansarea noii grile de programe, posturile TV mari, mai precis ProTV și Antena 1 vin cu emisiunile lor muzicale aducătoare de audiență. N-am nimic cu nici una dintre ele, ba chiar le și urmăresc de cele mai multe ori, în lipsă de altceva mai bun. Îmi place să descopăr, chiar și prin intermediul televizorului, voci incredibile care sunt capabile să dea clasă multora din industria muzicală autohtonă. Însă în același timp nu-mi place  să văd că mulți se plimbă de la o emisiune la alta încercând să convingă lumea că talentul lor merită o șansă și încă o șansă și tot așa. Nu îi condamn pentru ceea ce fac, de fapt nici măcar nu îi acuz, pentru că este dreptul fiecăruia să acționeze după cum crede de cuviință, însă mi se pare TRIST că în ciuda eforturilor pe care le depun și a situațiilor mai mult sau mai puțin penibile în care ajung nu reușesc să depășească un prag. De multe ori nici cei care ajung în fazele superioare, finală sau chiar câștigătorii nu depășesc acel prag.

Au fost câte două sezoane pentru fiecare show, în urma cărora s-au desemnat 4 câștigători ce au încasat în total aproape 600000 de euro. S-ar putea comenta că sunt prea mulți bani la mijloc și că nu este corect ca cineva să câștige atât de mult doar pentru  câteva minute de interpretare live, însă nu sunt de acord cu aceste remarci. De ce? În primul rând pentru că emisiunile produc suficient cât să permită acordarea unor premii mari și în al doilea rând pentru că eu cred că un artist ar avea nevoie de o sumă consistentă pentru a putea intra pe piață fără să fie nevoit să facă unele compromisuri. Există însă și un DAR.

Advertisements

Vară grea!

Am avut o aşa numită vacanţă de câteva luni, pe care mi-am luat-o în mod mai mult sau mai puţin deliberat, dar care mi-a prins bine pe mai multe planuri. Şi în ciuda perioadei de absenţă de pe blog, recunosc că mă simt extenuată de vara care pare să nu se mai termină. Pentru mine, fiecare vară este un mic chin din cauza temperaturilor ridicate, dar de 2 luni încoace simt că nu-mi mai găsesc locul,că inspir doar din obişnuinţă şi de expirat nu prea am ce.

Iar canicula în combinaţie cu ce se tot întâmplă prin România de cam tot atâtea luni tinde spre fatalitate. Sunt dezgustată în principal de faptul că multă lume nu e capabilă să respecte opiniile şi deciziile celorlalţi şi să accepte că e dreptul fiecăruia să aleagă o anumită direcţie. M-am săturat până peste cap de încercările insistente de a imprima cu orice preţ o anumită idee în mintea altora  folosind fără vreo urmă de jenă tot felul de şiretlicuri.

Concertul din 22 aprilie

Acum câțiva ani m-am îndrăgostit irevocabil de o piesă pe care foarte greu am scos-o de pe repeat și la care am continuat să țin mult. O primisem de la un prieten datorită căruia l-am descoperit pe David Bisbal sau mai bine zis, am descoperit și am început să îndrăgesc melodiile lui. Artistul în sine nu mă dădea pe spate, ba chiar mă enerva pe alocuri pentru că aveam senzația că se crede prea frumos și talentat pentru secolul acesta. Dacă mai spun și că „Buleria” mă scotea din sărite, cu siguranță o să mă înjure multă lume reproșându-mi că nu-s prea zdravănă cu capul. Eu aș spune însă să nu vă grăbiți să judecați (așa cum am făcut eu în cazul lui) căci întotdeauna există un „DAR…”

În 2008 când a concertat pentru prima dată la București mi-am dorit să ajung tocmai pentru că eram curioasă să aud live melodiile mele de corazon, dar n-am reușit. Am văzut mai târziu filmulețele de pe Youtube și am regretat amarnic, promițându-mi ca data viitoare să nu-l mai ratez. Și uite așa se făcu un 2012…  sfârșit de februarie, când aflu de pe nu mai știu ce site despre magicul concert ce avea să vină. Fără să mai stau pe gânduri mi-am luat eu bilețel și am început să ucid zilele de pe calendar, numărându-le în prealabil.

Duminică am pornit la drum, spre București, cu mare entuziasm și curiozitate în același timp. Așteptările erau undeva sus, dar nu exagerate, mai precis, nu aveam pretenția de a auzi o interpretare de peste o oră și jumătate la o calitate excepțională. Evenimentul a fost deschis de concurentul de la Vocea României, Dragoș Chircu, ce a cântat câteva piese printre care și Unchained Melody (una din preferatele mele). Din păcate, nu de puține ori am avut tendința de a-mi astupa urechile pentru a-mi proteja timpanele de scăpările îngrozitoare de voce, lăsându-mi un gust profund amar întreaga interpretare.

Cărțile de ieri-azi-mâine

Acum câteva zile, Iulia mi-a pasat o leapșă tare drăguță, pe care însă n-am putut-o onora până în momentul acesta. Este vorba despre o leapșă legată de cărțile din viața mea (care din păcate s-au cam împuținat în ultima vreme și mare rușine ar trebui să-mi fie de treaba asta).

Deci…

Ultima carte citită: Anne Rice „Interviu cu un vampir” – pentru că văzusem filmul de nenumărate ori și pentru că mă simțeam ignorantă din cauza faptului că nu știam varianta originală a poveștii. M-am bucurat să descopăr scene pe care să mi le imaginez singură, căci filmul le-a cam sărit.

Cartea ce m-a marcat:Mihail Drumeș „Invitație la vals” – aș citi-o și reciti-o la nesfârșit fără să mă plictisesc sau să mi se pară banală.

În plan de citire:Barry Schwartz  „The Paradox of Choice: Why More Is Less” – o carte interesantă din aria psihologică , pe care aș vrea să o citesc în limba engleză. Am auzit de bine despre ea.

Cine vrea să preia leapșa mai departe, s-o facă! Nu cred că cere nimeni drepturi de autor. 😛

Pământul are doar o oră pe an!

Astăzi este una din zilele acelea în care lumea, într-o majoritate covârșitoare, celebrează planeta preț de 60 de minute. Adică se preface că-i pasă de mediul înconjurător, de încălzirea globală, de soarta generațiilor viitoare și stinge lumina pentru o oră. Nu pot spune că sunt împotriva gestului respectiv, doar că mi se pare destul de ipocrit să omori becul din cameră și să stai pe beznă între orele 20:30 și 21:30 , pentru ca apoi să lași laptopul/TVul/becul aprins fără vreun rost anume, de parcă ai vrea cumva să-ți iei revanșa pentru faptul că te-ai autotorturat.

Gândindu-mă la acest eveniment, mi-am amintit că în urmă cu vreo 3 ani mă găseam bântuind prin București la acea oră și eram într-un fel entuziasmată de această coincidență. Mă încânta ideea de a vedea Palatul Parlamentului în întuneric și adevărul este că n-arăta deloc rău. Însă în acea bucățică de negru benefic s-a strecurat o ditamai nocturna ce ardea mândră deasupra stadionului (nu mai rețin exact care stadion) unde se juca un meci amical din câte-mi amintesc. Păi deh, „sportul rege” e rege peste întreaga Planetă și mai presus de orice eveniment unic în an. M-a dezgustat într-atât de mult contrastul dintre cele două lumi încât îmi venea să mă duc să le scot siguranțele și să opresc meciul lor idiot.

E greu cu manifestările astea, nu știi cum s-o mai dai și ce să mai crezi, căci atunci când încerci să fii solidar cu o campanie cât de cât bine intenționată dai peste câte o întâmplare ca cea de mai sus. Și ți se scârbește grav!

sursă foto: http://www.dribbble.com

Constatări

Sunt cetățeanul unui stat ciudat, în foarte multe situații reacționez diferit față de majoritatea popoarelor civilizate, iar acest lucru este pozitiv în doar câteva cazuri. Nu cunosc într-adevăr libertatea în esența ei pentru că aproape întotdeauna îmi cenzurez reacțiile de teamă. M-am ghidat în această viață după un proverb vechi, menit să conserve și să răspândească respectul, dar care s-a întors în timp împotriva mea. „Capul plecat,sabia nu-l taie!” m-a îndemnat să nu ridic tonul atunci când purtam o discuție în contradictoriu, să respect punctul de vedere al celuilalt (chiar dacă al meu era călcat în picioare), să evit să recunosc că gândesc diferit, să îndur cuvinte dure pe care  nu le-am meritat, să renunț la drepturile mele  sperând că așa se vor rezolva mai ușor problemele, să aștept ca alții să aibă curajul de  a face ceva și pentru mine. Mulți așteaptă să mă schimb, să vin cu alt comportament, alte reacții, altă esență, dar nu știu cum să le mai explic că nu prea se poate, că mă pot schimba, dar nu suficient cât pentru a realiza ceva pe termen scurt.

Răbdarea mă caracterizează, poate chiar în exces și am de suferit din cauza asta. Am răbdare și aștept să se întâmple câte ceva, fără să mă gândesc că ratez șansa de a face eu ceva pentru mine. Îmi dau seama târziu de oportunitățile pierdute, încerc să îndrept, dar voi rămâne multă vreme întrebându-mă ce s-ar fi întâmplat dacă aș fi reacționat de fiecare dată când am fost nemulțumit.

Ninsori slabe

Am observat că de vreo 2 săptămâni așa, ne tot duc cu zăhărelul cei de a ANM, cum că va ninge în următoarele zile. Nu vi se pare? Păi înainte de Crăciun ne promiteau că o să vină Moșul cu sania, după care gata, se va opri robinetul cu fulgi. Au revenit cu aceeași prognoză înainte de revelion, când ne-au făcut să visăm la măcar 10 fulgi de nea, dar degeaba. Să fie clar… mă refer doar la partea de sud, nu la zonele de munte unde s-a nimerit să se mai scuture câte un norișor.

De dimineață m-am nimerit din nou pe o rubrică meteo de la tv, în care bineînțeles că scria pentru următoarele 3 zile „ninsori slabe” (sintagmă pe care o văd încă de joi). Prognoza meteo e cumva pe principiul „hai să scriem că poate se nimerește pe undeva” și nu știu eu?

Știu că pare puțin puerilă revolta mea, dar pentru o mare iubitoare de zăpadă, mi se pare chiar sadic ce fac ei.

Mi-e dor de o noapte geroasă, cu un cer senin sclipitor de care să nu mă mai satur. Mi-e dor să simt fulgi mari căzându-mi pe față în timp ce-mi țin palmele în zăpadă până devin roșii ca racul.