Archives

No, happily never after

După cum era de așteptat, am revenit la proiectele pe care le lăsasem neterminate. Am terminat de scris povestea pe care o începusem acum multă vreme. Nu am postat-o într-un nou articol pentru că ar fi fost greu de căutat părțile precedente, așa că am preferat să creez o pagină separată unde regăsiți conținutul în întregime.

O să fiu sinceră și o să vă spun că pe parcurs am schimbat multe lucruri pe care le aveam inițial în minte, mi-am pus amprenta asupra situațiilor în funcție de starea de spirit. Nu știu dacă a ieșit cum mă așteptam sau cum v-ați fi așteptat voi, dar nu cred că mai contează acum. Am avut momente în care aș fi împăcat toate personajele ca în poveștile din copilărie, dar am avut și mai multe momente în care i-aș fi omorât pe toți, într-un mod mai mult sau mai puțin suportabil. Continue reading

Advertisements

Poveste fără sfârşit… 8th page

– Bună! Ai primit sms-ul, nu?

– Bună! Da, l-am primit şi am încercat să mă gândesc la o soluţie, dar nu prea mi-au funcţionat rotiţele.

– Nici mie. Chiar nu ştiu ce să fac. Ea nu ţi-a zis nimic?

– Nu. Hai să lăsăm lucrurile să vină de la sine, poate chiar ne facem probleme degeaba. Zi-mi mai bine ce ai făcut ieri de nu mi-ai răspuns la telefon. Te-am sunat de vreo 10 ori. Mi-a părut rău că te-am lăsat singură, dar mi-era că mai zic şi eu ceva şi iese mai rău.

– N-aveam chef să vorbesc cu nimeni. Am stat închisă în cameră până pe la 8, apoi am ieşit să mă plimb singură, de nebună, pe străzi.

– Doamne… de ce nu m-ai sunat?

– M-am întâlnit cu Ştefan şi am mers la Bliss. Mi-a priit.

Până să se audă soneria, Melania terminase de povestit ceea ce păţise în ultimele 24 de ore. De cum a intrat în cameră, Silvia s-a aşezat pe fotoliu, în celălalt colţ al camerei, cât mai departe de Melania, care la insistenţele Laurei a scos un salut scurt. Timp de mai bine de un sfert de oră, fetele vorbeau pe rând, Laura şi Silvia, Laura şi Melania. Nimic în plus.

– Eu am obosit. Am încercat, m-am străduit, am făcut-o pentru voi, pentru noi, dar văd că degeaba….. Sunteţi una mai încăpăţânată decât cealaltă. Aşa că… dacă aveţi de gând să lămuriţi lucrurile, ar cam fi timpul s-o faceţi. (izbucni Laura la un moment dat)

Linişte profundă. Nici una din cele două nu voia să ia iniţiativa, considerând că se vor înjosi în faţa celeilalte.

– Deci… să înţeleg că v-am adus degeaba aici.

– Eu n-am nimic de spus. Cred că nu am greşit cu nimic. (afirmă Silvia)

– Mel…?

– Eu n-am făcut decât să reacţionez la ceea ce a zis ea. Nu puteam să mai tac. Ce vrei? Nu pot să mă prefac doar de dragul liniştii.

– Şi ce-am zis aşa grav? Nici eu nu pot să mă prefac. Am spus ce-am gândit. Dacă tu nu eşti capabilă să accepţi adevărul, nu e vina mea.

– Calm.. calm fetelor! Nu mai ridicaţi vocea. Continue reading

Poveste fără sfârşit… 7th page

N-a fost sfârşitul lumii şi bineînţeles că soarele a răsărit iar, îmblânzind gerul de februarie de afară. Suprinzător, Melania se simţea bine. Nu zburda de bucurie pe stradă şi nici nu cânta prin sala de clasă, dar gustul acrişor al experienţei din seara precedentă trecuse, realizase că n-are de ce să regrete ceea ce a făcut. Se simţea chiar mai bine decât în ultima vreme, pentru că era liberă… liberă de greutatea pe care o avea pe suflet de fiecare dată când vorbea cu el şi trebuia să-şi ascundă fiecare bătaie de inimă mai puternică. Nu le-a spus nimic fetelor în ziua respectivă, nu ştia practic ce şi cum să le spună şi în plus, îi era bine aşa, chiar nu avea nevoie să se insiste pe subiectul ăsta. Era prea ciudat calmul cu care a depăşit situaţia chiar şi pentru ea însăşi, dar nu voia să-şi mai bată capul cu fel de fel de ipoteze şi scenarii.

Zilele următoare s-au scurs liniştit. În afară de faptul că le-a mărturisit Silviei şi Laurei cele întâmplate, nu s-a mai petrecut nimic deosebit, nu a dat ochii cu el prin liceu sau prin oraş, iar pe mess şi-a respectat promisiunea de a-i acorda spaţiu. S-a ales însă Continue reading

Poveste fără sfârşit… 6th page

Următoarele săptămâni au fost cu adevărat magice pentru Melania pentru că totul îi mergea ca uns : îşi regăsise ritmul la şcoală şi în activităţile ei, se simţea tot mai aproape de Raul şi se înţelegea perfect cu prietenii. Fiecare zi îi era încărcată, de dimineaţa devreme până târziu în noapte, dar nu se simţea extenuată pentru că satisfacţiile pe care le avea îi dădeau energie suficientă. Adeseori se gândea că e prea frumos ca să fie adevărat, dar încerca să alunge repede ideea din mintea ei ca să nu-şi umbrească singură fericirea. Cu trecerea timpului, ajungea să ceară din ce în ce mai mult de la ea însăşi, simţea că e capabilă să obţină orice-şi propunea şi încerca tot mai multe lucruri. Nu avusese însă curajul să facă ceva decisiv şi în ceea ce-l privea pe Raul, nu-şi găsea cuvintele să-i spună ce simte şi tot amâna momentul, în speranţa că totuşi va face el „acel pas”.

                      La una din întâlnirile cu fetele, a deschis după foarte mult timp subiectul delicat pentru că simţea nevoia să vorbească şi să fie ascultată.

– Fetelor, ştiu că Continue reading

Poveste fără sfârşit… 5th page

A doua zi, fetele s-au întâlnit pentru a schimba impresii despre prima lor petrecere de Revelion împreună, adică… pe scurt.. o bârfă mică între fete.

– Vaiiii… era aşa de frumos, Laura! Geaca aia neagră…cu pantalonii ăia gri, iar gulerul cămăşii în carouri… şi părul, ce mişto îi stătea…. bărbierit fresh… şi.. ochii, parcă mă învăluiau în ciocolatiul lor.. şi ..şi..

– Ca în poza asta?

– Wow! Al tău era aparatul?

– Daaaaaa, ai uitat că era la Ştefan?

– Uită-te şi tu…. ce zâmbet are!

– Mel, calmează-te! Nu te mai agita aşa tare. Nu te entuziasma atât de repede, nu te arunca , cu capul înainte doar pentru că ţi-a vorbit frumos şi arăta OK!!!

– Şi mirosea aşa biiiiiineee….

– Offffff.. eşti o cauză pierdută! Ce ne facem noi cu tine?

Brusc, Melania se repezi la laptop şi-i ceru Silviei să-i dea telefonul de pe măsuţă. Tastează ceva rapid şi se întoarce la prietenele ei cu un zâmbet larg pe faţă, care aproape că-i unea urechile.

– Spune-mi că n-ai făcut ce cred eu că ai făcut şi zâmbetul ăsta nu are legătură cu ceea ce discutam mai devreme. Te rog, spune-mi că mă inşeală intuiţia. (spuse Laura speriată de ideea din mintea ei)

– Dacă te gândeşti că l-am adăugat în listă şi că sunt zâmbitoare pentru că sunt fericită că voi vorbi din nou cu el în timp ce-i voi trimite pozele…. atunci, nu, nu te înşeală intuiţia.

– Oh God! Cum era faza cu răbdarea şi limitarea emoţiilor? Mel…. Laura are dreptate, nu-i mai da atâta credit, nu-l cunoşti, iar dacă e să te ghidezi după faima pe care o are…. cu siguranţă n-ar trebui să-i dai nici 10% credit din cât îi dai tu!!

– Offff.. vă pricepeţi de minune să-mi stricaţi fericirea în ultima vreme! De ce sunteţi aşa nesuferite cu mine? Sunt fericită, ar trebui să vă bucuraţi împreună cu mine, nu să mă descurajaţi.

– Nu vrem mă, să te descurajăm, dar chiar tu ai spus-o acum ceva vreme că nu te prea pricepi şi că e prima ta experienţă de genul ăsta.

– Da, şi noi ne simţim datoare să te avertizăm măcar de nişte chestii pe care le cunoaştem mai bine decât tine.

– Bine, bine, bine, am înţeles. Dar chiar vreau să fac ceea ce fac. Nu vreau să rămân cu îndoieli şi întrebări fără răspuns. Prefer să regret că am făcut ceva decât să-mi storc creierii mai târziu, întrebându-mă “Cum ar fi fost dacă?”.

Discuţia le-a fost întreruptă de faptul că, pe ecranul laptopului Continue reading

Poveste fără sfârşit… 4th page

Greu de înţeles ce se petrecea cu ea acum. Suferea, cu siguranţă suferea, dar nu mai putea să plângă. Poate că ochii ei de un verde străveziu secaseră sau gerul de afară făcuse ca lacrimile să îngheţe. A ajuns acasă în doar câteva minute… aproape că alergase pe drum în încercarea de a se calma. A mers în camera ei şi a pornit laptopul, pentru a asculta veşnicele colinde, dar nu pentru că ar fi dus dorul lor sau ar fi vibrat de spiritul Crăciunului, ci pentru că a fost primul folder pe care l-a văzut în faţa ochilor. Nu contau versurile, nu conta ritmul, voia doar să simtă, măcar puţin, că nu e singură. S-a schimbat în pijamale şi s-a băgat în pat fără să mănânce, nu-i era foame. Cum să-i stea gândul la mâncare când simţea că toţi norii ăia plini de zăpadă de pe cer i s-au prăbuşit peste şi o împiedică să vadă, să respire, să simtă? Ar fi vrut să pună mâna pe telefon, să le dea semnalul de alarmă fetelor, dar se făcuse deja 11 noaptea şi nu voia să le strice şi lor seara de Ajun. Încerca să gândească la rece. Să se gândescă la tot ce s-a întâmplat, pentru a putea lua o decizie. Nu ştia de ce, dar simţea cu ardoare nevoia de a lua o decizie. Printre multe altele, nu reuşea să înţeleagă de ce la despărţire a fost aşa de rece şi nu putea să accepte faptul că deşi o văzuse că nu se simte bine, nu s-a oferit să facă nimic pentru ea, nici măcar să o conducă până acasă.

                Noaptea a trecut, dar iarăşi fără rezultatele aşteptate. Deşi a adormit undeva aproape de ora 3 dimineaţa, Melania nu a reuşit să-şi atingă scopurile. Aştepta acum ajutor din partea Silviei şi a Laurei, care deja se făcuseră comode pe canapea, în faţa măsuţei pline de bunătăţi.

– Deci…  (spune Melania, după ce termină de povestit ambele întâmplări cu lux de amănunte)

– Eu cred că ai tendinţa să exagerezi prea mult Mel.

– De acord cu Silv.

– OK, exagerez, probabil. Ce-i de făcut? Spaţiul destinat ideilor, din creierul meu, e cam….. empty.

– Eu cred că primul pas a fost făcut. Adică nu trebuie să te mai stresezi cu introducerile. Ai putea…. să treci la atac? (propune Laura)

– Dacă se poate detaliat… şti că sunt o novice în treburile astea.

– Păi… acum ai putea să intri în vorbă cu el la liceu sau, având în vedere că e vacanţă, să-l adaugi în lista de mess. Nu mai e nevoie să verifici dacă te ştie. Şi cred că … ai putea să porneşti o discuţie destul de lejer.

– Eu cred că ai putea să mai aştepţi puţin cu messul, poate face el ceva. Cine ştie?

– Hmmmmmm.. da, poate că Continue reading

Poveste fără sfârşit… 3th page

Poate că este adevărat proverbul “Noaptea e un sfetnic bun”, dar se pare că nu şi în cazul Melaniei. A doua zi dimineaţă s-a trezit mai confuză chiar şi decât era noaptea precedentă. A plecat buimacă la şcoală şi iarăşi îngândurată. Ceea ce-i ocupa mintea acum era puţin diferit, nu se mai întreba ce se întâmplă cu ea pentru că reuşise în mare parte să accepte că… pentru prima dată… era interesată de un băiat. Se gândea la prietenele ei, la cum o să le spună, ce reacţie or să aibă şi… mai ales, ce sfaturi o să primească de la acestea. Silvia şi Laura îi erau prietene de câţiva ani buni, se înţelegeau bine, stăteau mereu împreună la şcoală şi erau singurele care reuşeau să o scoată din casă la un suc în oraş, din când în când. Au fost alături de ea în momentele fericite, au râs şi s-au bucurat de momentele bune, dar… aveau să fie la fel de apropiate şi într-o astfel de situaţie? Tot drumul până la liceu s-a gândit la lucrurile astea. Era exclusă din start opţiunea de a le ascunde adevărul pentru că nu suporta să mintă şi în plus… avea urgent nevoie de sfaturi.

A venit momentul. După o introducere cât se poate de minuţioasă, Melania le spune :

– Eeei da, cred că după ce s-a întâmplat ieri, cred că… de fapt, sunt aproape sigură… deşi refuz încă să accept..

– Poţi să fi puţin mai clară şi scurtă? Mor aici de inimă şi ni se termină şi pauza (spuse Silvia).

– ……… cred că mă îndrăgostesc!

 Într-adevăr, fetele au fost în stare de şoc timp de câteva momente după magica frază. Nu se aşteptau ca Melania să se îndrăgostească, aproape că se obişnuiseră cu ea aşa… singură. De ce trebuia să fie altfel de acum înainte?

 – Cred că glumeşti! (reacţionează într-un final Laura) Continue reading