Archives

Don’t!

Aud de pe buzele multora și destul de des binecunoscuta frază conform căreia dacă ești capabil să renunți la cineva care încă reprezintă mult în viața ta, înseamnă că-l iubești chiar mai mult decât îți dai seama. Faptul că realizezi importanța libertății celeilalte persoane și ești dispus să i-o și respecți, este într-adevăr demn de apreciat. Dar…  Se poate întâmpla uneori să înțelegi totul greșit, să existe o așa lipsă de comunicare încât fiecare gest,cuvânt,atitudine, pauză în vorbire și poate chiar respirație să fie interpretate aiurea, iar gestul tău de respect să nu fie altceva decât o lașitate idioată. Faptul că discuțiile complet deschise sunt puține sau chiar lipsesc într-o relație apropiată dintre 2 persoane nu certifică dispariția sentimentelor. Am învățat că pot exista cel puțin două motive deloc de neglijat din cauza cărora discuțiile de genul precizat mai sus pot să nu existe : timpul și teama. Având în vedere lumea nebună în care ne ducem vrând nevrând viața, suntem constrânși zi de zi să facem alegeri, să stabilim priorități și nu în ultimul rând să alocăm timp activităților noastre, însă numai acelora cunoscute, neluând în calcul neprevăzutul. Mai pe scurt, este peste puterile noastre să controlăm fiecare clipă a zilei și ni se poate întâmpla foarte ușor să nu mai avem timp chiar pentru persoanele/lucrurile pe care le stabiliserăm inițial ca priorități pentru ziua respectivă. În ceea ce privește teama, explicațiile sunt ceva mai complicate, căci aici teama poate varia. Ne poate fi teamă să recunoaștem cât de mult ținem la persoana respectivă pentru că din punctul nostru de vedere asta ar însemna că arătăm slăbiciune. Ne poate fi teamă să nu rănim, așa că preferăm să ținem anumite lucruri doar pentru noi până în momentul în care avem o doză mai mare de siguranță că am găsit cuvintele potrivite și momentul cel mai oportun. Sau teama poate apărea brusc, de cele mai multe ori din lucruri și întâmplări minore, fără un fond real, dar care poate avea efecte de zeci de ori mai dezastruoase decât orice altă cauză. Nu spun că aceste motive ar trebui folosite ca scuze pentru comportamentul nostru de-a dreptul pueril în cele mai multe cazuri, nu spun că teama (de-a dreptul paranoică), timpul sau orice altceva ne pot absolvi de culpă, dar faptul că suntem capabili să ne dăm seama unde anume am greșit, poate trage un semnal de alarmă în viitor.

Însă cum timpul nu poate fi dat înapoi, iar cuvintele nu pot fi șterse cu buretele ce rămâne de făcut? Poți spune cam așa:

Îmi pare rău că n-am avut răbdarea suficientă să-ți acord timpul de care aveai nevoie pentru a-mi spune ce aveai de spus. Știu că timpul și stresul ne-au presat pe amândoi din păcate în aceeași perioadă și nu ne-au dat altă alternativă decât cea pe care deja am ales-o. Mă împac cu gândul că am fost suficient de maturi încât am știut când să ne oprim replicile și nu am aruncat cuvinte pe care acum să le regretăm. Mă întristează faptul că s-a înțeles greșit până și ultima frază pe care ți-am scris-o la momentul respectiv, dar ar fi fost chiar penibil din partea mea să vin cu precizări tardive, lămuriri care oricum cred că nu te mai interesau. Îmi pare rău că n-am putut să te contactez pentru a-ți povesti ce momente minunate am petrecut și câte emoții frumoase am avut norocul să simt, la fel cum n-am reușit să-mi găsesc curajul să te caut pentru a-ți împărtăși prin ce am trecut în ultima perioadă. Mi-a fost greu să recunosc că de fapt erai singurul care îmi înțelegeai pe deplin stările și mă făceai să trec mai ușor peste orice, dar la vremea respectivă credeam că reușești să citești asta în reacțiile mele. Recunosc acum, dacă mai are vreo importanță, că tu mă citeai cel mai bine dintre toți, însă nu atât de bine încât să vezi efectul tău asupra mea. Îmi pare rău că a trebuit să te fac să crezi că nu-mi mai păsa de soarta ta, că mă lăsa rece fiecare frază pe care mi-o spuneai pentru a-mi da explicații. Am vrut de fapt… am încercat… să pun distanță între noi pentru a te face să-ți dai seama de anumite chestii pe care eu le consideram greșite și pe care prin toate celelalte căi nu le înțeleseseși. Nici nu știi cât de greu mi-a fost să-ți vorbesc așa cum ți-am vorbit și să te conving totuși că nu mă interesează câtuși de puțin ceea ce tu-mi povesteai ca pe o chestie importantă. Știu, proastă modalitate! Știu că era mult mai ușor să încerc măcar încă o dată să comunic cu tine și să-ți explic, dar mă cunoști atât de bine încât aș putea băga mâna în foc că și tu te-ai fi așteptat să aleg calea cea mai grea,mai ciudată și bineînțeles mai riscantă posibilă. Am încercat să remediez lucrurile când mi-am dat seama că au luat o turnură complet diferită de ceea ce ar fi trebuit, dar n-am făcut decât să pun și mai multă presiune, de data aceasta fără voia mea. Am vrut să nu mai repet greșelile din trecut și am sfârșit prin a face altele, nou-nouțe și chiar ceva mai grave.

Îmi pare rău că în loc să am curajul și răbdarea să-ți explic ce se întâmpla, ce simțeam și credeam am preferat să renunț la tine într-un mod cât se poate de copilăresc. Am și eu momentele mele de imaturitate, iar unul din ele a fost acesta. Nu știu ce să-ți mai spun pentru că mi-am pierdut abilitatea de a mă exprima într-atât de mult încât nu reușesc să mai leg o frază prin care să te întreb dacă ai 10 minute să vorbim după atâta timp. Mi-e teamă că aș fi inoportună… deși știu că o cale, alta decât să te caut nu-mi e la îndemână.

Mi-e dor de tine… și-atât.”

Probabil n-or să aibă niciun efect cuvintele tale, poate că nici măcar nu vor ajunge la urechile lui, așa că nu se va schimba nimic, dar cu toate acestea te vei simți eliberat și vei putea măcar să te gândești la posibilitatea de a-ți continua viața.

Advertisements

Time.. soul.. show.. and again time

Timpul…

a)      vindecă

b)      șterge

c)      uită

Răspuns corect: Continue reading

Timp irosit

Am intrat într-o perioadă pe care o urăsc teribil: sfârşitul de semestru. Temele, proiectele şi lucrările de seminar pe care trebuie să le predau în timp record sunt făcute parcă să mă pregătească pentru idioţenia de sesiune ce urmează. Trecând peste oboseala ce se acumulează zi de zi, mă simt oribil pentru că nu mai am timp pentru mine, nu mai am timp să văd un film, să citesc o carte, să mă liniștesc din vâltoarea în care am fost prinsă.  Și bineînțeles că ironia sorții face ca tocmai în perioada asta să mi se deschidă o poftă nebună de citit, de cultură, de hrană pentru suflet. Mă chinui de câteva luni să citesc Dragoste în vremea holerei și n-am mai reușit nici până azi 11 ianuarie 2010, 11:25 PM. Mi se pare atât de trist când îmi propun să fac ceva și nu reușesc. Nu-mi stă deloc în caracter să las lucrurile pe jumătate făcute sau mai rău, abia începute. Sper ca peste fix 31 de zile, adică la sfârșitul sesiunii să-mi regăsesc liniștea și să-mi păstrez dorința de citit pe care o am acum. Continue reading

Deja-vu

Undeva în urmă cu un an scriam un articol, nu-mi amintesc clar dacă era primul, nici nu contează de fapt. Ceea ce mi se pare bizar, este că și anul acesta, aproximativ în aceeași perioadă trăiesc aceleași senzații. Am tendința să  scriu despre același lucru și să fac aceleași remarci. E  feelingul ăla de deja-vu. N-am nicio problemă cu asta, se mai întâmplă să ai senzații de deja-vu. Mă intrigă însă teribil de mult sentimentul pe care-l am, de a fi bătut pasul pe loc. Urăsc să vorbesc despre aceeași chestie, să mă repet, dar de data asta chiar nu pot să mă abțin.

Fac referire aici la articolul despre Diplomație sau Ipocrizie .

Dacă este ceva ce urăsc teribil pe lumea asta, cu siguranță este vorba despre minciună și implicit ipocrizie. De ce frate să vrei să pari într-un fel când tu de fapt ești total pe dos? Continue reading

No regrets

De ceva zile încoace mă tot chinuie talentul de filosoafă… și mă chinuie rău de tot. Simt că am prea multe nelămuriri pentru timpul pe care-l am disponibil pentru a căuta răspunsuri sau pentru a dezbate cu prietenii. Sau poate că timp este suficient, dar nu caut unde trebuie și nici ce trebuie.

Mda, deja încep să-mi pierd coerența, așa că o să trec la o primă temă care mă stresează……. anume, regretele. După cum spune o zicală (pe care obișnuim să o evocăm adesea),  „mai bine să regreți ce ai făcut decât să te întrebi apoi cum ar fi fost dacă”. Trebuie să recunosc că am folosit de multe ori zicala respectivă și am făcut multe chestii pe care la vremea respectivă le consideram nebunii și pe care mi-era oarecum teamă să le fac. Dar acum realizez că nu e vorba de nicio zicală, de niciun sfat de la nimeni. De fapt, faci ceea ce vrei să faci, iar toate elementele exterioare sunt doar pretexte sau posibili viitori învinuiți. Mai pe scurt, să ai pe cine da vina. Dar de ce să dai vina pe ceva sau pe cineva pentru ceea ce tu… în cunoștință de cauză ai ales să faci? Pentru că regreți? Pentru că nu ești capabil în primul rând din punct de vedere psihic să-ți asumi răspunderea pentru faptele tale? Continue reading

Vise… (complet)

Nici nu-mi vine să cred, am câștigat premiul cel mare la SuperBlog 2009! A meritat efortul. Dar numai eu știu cum ziua eram preocupată cu facultatea și proiectele aferente, iar noaptea stăteam până târziu să scriu articolele pentru probele obligatorii și opționale. Ehhh… știți cum se spune „Suferă baba la fumusețe” sau mai degrabă „Suferă studenta la SuperBlog”. Sunt încântată de premiu, dar mă simt extenuată. Plus că nu mi-am mai văzut prietenii din 15 octombrie. Mă sunau săracii să mă invite prin diverse locuri, dar eu nu și nu, am de scris. Cred că ar fi timpul să mă revanșez. Dar cum?

Hmmm… cred că ar fi foarte încântați dacă am pleca undeva împreună. Și dacă tot suntem la jumătatea lui decembrie… ce-ar fi să le propun să petrecem Revelionul undeva la o cabană. Pun mâna pe telefon și-l sun pe Mirrrcea.

– Ce mai faci măi Mirrrcea? Ți-a fost dor de mine?

– Ooo… mai ai telefon? Nu mai știam nimic de tine. N-ai venit cu noi la ultima întâlnire.

– Știu. Dar a meritat renunțarea. Am câștigat concursul! Continue reading

Viaţa-i ROGVAIV!

Viaţa nu-i nici neagră, nici roz, nici altă culoare… Viaţa-i un curcubeu!

Poate pare incredibil, mult prea optimist sau chiar copilăresc, dar, nu te grăbi sa judeci ! Obişnuieşte-te să asculţi (să citeşti, în cazul de faţă) tot ceea ce are de spus un om şi abia apoi să tragi o concluzie.

Uită-te la lumina soarelui.

Ce culoare are?

Uite… iar te grăbeşti! Iarăşi dai un răspuns fără să te gândesti înainte, sau mai bine zis, iar te laşi ghidat de aparenţe.

Lumina, chiar dacă ochiul nostru nu poate percepe, nu e albă, nu e galbenă… e multicoloră. Trebuie doar să şti cum şi de unde să o priveşti.

Aşa-i şi cu viaţa, prin natura ta de om ai o prismă cu ajutorul căreia s-o descompui, s-o priveşti în toată splendoarea ei. Din păcate… n-ai instrucţiuni de folosire.

Ce faci? Renunţi aşa uşor şi te multumeşti cu ideea iniţială? Iţi ajunge să-i cunoşti doar ambalajul ăsta palid şi posomorât pe care ţi-l arata uneori? Continue reading