Archives

The avengers

Anul trecut am văzut câteva filme comerciale despre care toată lumea mă întreba cum mi s-au părut, iar eu eram nevoită să le spun de fiecare dată că nu le-am văzut. Cred că iniţiativa a venit mai degrabă pentru a scăpa de sentimentul de ignoranţă decât din dorinţa profundă de a le urmări.

Aşa am ajuns să văd Super 8, Thor, Iron Man 1 şi 2. Dacă aveți de gând să urmăriți Super 8, încercați să nu faceți greșeala de a nu vedea niciun trailer (așa cum am făcut eu) pentru că este foarte posibil să regretați că ați pierdut timpul cu el. Eu m-am plictisit îngrozitor, nu mi-a captat atenția cu nimic și am regretat că nu l-am închis încă de prima dată. De Thor m-am declarat chiar încântată, poate și pentru că din distribuție a făcut parte și Natalie Portman, actriță pe care o apreciez de la Black Swan. Iron Man mi s-a părut destul de alambicat la început și am avut intenția de a renunța, dar am hotărât să-i mai dau o șansă și astfel am ajuns să văd chiar și partea a doua. Nu m-au dat pe spate, dar nici nu mi-am dorit să uit de ele. Au fost pur și simplu două filme comerciale reușite și atât.

Eu descopeream Iron Man pe când se aștepta lansarea The Avengers și Continue reading

Advertisements

Final destination 5

Sătulă de muzica la volum maxim și filmele de sezon din ultimele săptămâni, aseară am decis că trebuie să văd ceva care să mă trezească serios la realitate. Simțeam groaznic de tare nevoia de a vedea ceva mai pe gustul meu, puțin mai sadic și mai dramatic. Ce alegere mai bună aș fi putut face decât Final destination 5? (Aștept propuneri dacă aveți alte păreri.)

Am avut o mică reticență la început, pentru că fusesem foarte dezamăgită de precedenta parte despre care am și scris la vremea respectivă aici, dar tot răul spre bine. Reticența m-a ajutat să mă bucur mai mult de partea a 5-a și să nu vin acum cu un articol degradant.

Urmând tiparul seriei, Final Destination 5 pornește de la o premoniție apocaliptică a unui tip, despre prăbușirea podului pe care autobuzul îi ducea spre un team-building. Datorită viziunii sale, el și câțiva prieteni reușesc să scape cu viață… cel puțin pentru un timp. În comparație cu Final Destination 4, începutul filmului și modul în care a fost concepută și prezentată premoniția m-au captivat și mi-au dat o oarecare stare de încordare, în ciuda faptului că știam la ce să mă aștept. Cu siguranță dacă aș fi avut șansa să-l vizionez și pe acesta în format 3D, aprecierile erau și mai pronunțate, căci situațiile create se adaptau perfect . Continue reading

Midnight in Paris

Nu știu ce s-a întâmplat cu mine în ultimele luni, dar am tot amânat să văd multe filme pe care fie le-am remarcat pe diverse site-uri de specialitate, fie mi-au fost recomandate. Însă de săptămâna trecută (de când mi-am primit Asus O!Play-ul câștigat la SuperBlog 2011), în fiecare seară servesc câte un film de pe listă.  Aseară am văzut Midnight in Paris, un film lejer, amuzant pe alocuri, care îți provoacă o poftă de Paris, indiferent dacă ești un adept al capitalei franceze sau nu. Owen Wilson nu este unul dintre preferații mei, ba din contră, dar în acest rol nu m-a deranjat atât de tare cu zâmbetul lui predestinat parcă acelor comedii nereușite, iar Rachel McAdams parcă a reușit să mai ștergă din imaginea de „femeie veșnic rănită” pe care mi-o lăsase după The notebook și The time traveler’s wife.

Continue reading

The invention of lying

Pentru cei ce mă cunosc sau au citit câteva din articolele anterioare, cred că este mai mult decât evident faptul că urăsc minciuna și ipocrizia. Stați liniștiți, încă îmi repugnă, dar am avut câteva clipe în care am încercat să văd cu alți ochi mai ales partea cu mințitul. Am văzut de curând un film interesant și foarte original, „The invention of lying” , care mi-a mai înmuiat puțin sufletul în ceea ce privește ura mea pentru minciună. De ce? Povestea filmului reliefează perfect micile avantaje ale minciunii, dar nu avantajele pentru cel care minte, ci pentru cel care primește minciuna.

Am încercat să mă transpun în acea lume fără pic de minciună (nici măcar nu exista conceptul sau termenul respectiv) pe care o conturează filmul, o lume în care toată lumea spune adevărul și numai adevărul. La început m-a încântat ideea, mi se părea lumea ideală pentru mine. Dar pe parcurs mi-am dat seama că uneori minciuna chiar poate face bine, poate alina un suflet suferind, o inimă rănită, o minte îngrădită de remarcile mult prea răutăcioase ale celor din jur. Este adevărat că personajul principal, Mark Billison, are marea revelație într-un moment critic și o folosește strict în folosul propriu (genială scena în care casiera de la bancă îi dă banii ceruți, scuzându-se pentru eroarea din sistem), dar apoi, fiecare adevăr denaturat este spus pentru a alina durerea altora, de a-i împăca pe unii cu alții, adică pentru a le face bine. Cu modul ăsta de a minți sunt de acord, atunci când poți șterge o lacrimă de pe obrazul cuiva și poți aduce zâmbetul printr-o mică gogoșică… chiar cred că nu e așa rău.

Povestea de dragoste este destul de trasă de păr, adică veșnica situație când într-o relație de prietenie ambii simt ceva mai mult decât amiciție, însă numai unul are curajul să recunoască. La cât de originală este ideea centrală a filmului, partea asta cu dragostea se încadrează prea mult în tiparele obișnuite, deci o mică bilă neagră. Nu e un film excepțional, dar Continue reading

Up in the air

Am văzut aseară unul din filmele pomenite pe lista Oscarurilor, atât la secțiunile cel mai bun film, cel mai bun actor într-un rol principal, cât și pentru cel mai bun regizor. Este vorba de filmul ”Up in the air”, ce-l are în prim plan pe George Clooney.

Nu știu cât de fascinant este din punctul de vedere al unora, sau cât de inovator, dar mie mi s-a părut chiar interesant. Prezintă destul de bine efectele crizei economice la nivelul Statelor Unite, din prisma locurilor de muncă și modul în care nefericirea unora poate fi sursa de venit a altora. Slujba pe care o are Ryan Bingham (George Clooney),aceea de călători către toate colțurile USA pentru a da vestea oamenilor că au rămas fără serviciu pare una ideală pentru orice persoană. Ce poate fi mai frumos decât să călătorești pe banii companiei și să nu trebuiască să faci altceva decât să vorbești cu niște persoane? Pare ușor și distractiv chiar și prin imaginea pe care o are personajul despre ceea ce face el, dar lucrurile se clarifică atunci când trebuie s-o învețe pe Nathalie, o nouă angajată cum trebuie procedat. Avantajele sunt evidente, carduri de fidelitate de la diferite hoteluri și restaurante, dar responsabilitatea pe care ți-o asumi în momentele în care dai trista veste nu poate fi evaluată.

Mă rog… nu vreau să mă apuc să povestesc filmul, dar țin să precizez 2 lucruri ce mi-au atras atenția.   Continue reading

Avatar prin ochii mei

După cum spuneam în articolul precedent, am avut ocazia să ajung să văd celebrul Avatar, în format Samsung Imax. Prin ceea ce voi spune în următoarele rânduri presimt că o să-mi atrag destule antipatii, dar nu mă interesează, e părerea mea proprie și personală.

O să încep prin a-i mulțumi lui Dumnezeu că înțeleg engleza, pentru că altfel ieșeam cu dureri de cap de-acolo și un strabism pronunțat. Este absolut îngrozitoare subtitrarea! Oribilă! Fraților, dacă e un proiect 3D pe ditamai ecranul, păi faceți-l 3D până la capăt, cu tot cu subtitrare!!!

Trecând acum peste detaliile tehnice… filmul este… demn de nominalizarea și premiul pe care le-a obținut pentru efectele speciale. Se vede că este un proiect gândit și la care s-a lucrat cu sârguință și seriozitate. Din punctul acesta de vedere, n-am nimic de comentat, își merită laudele. Povestea pe care o prezintă este interesantă tocmai datorită modului în care este afișată, adică plină de efecte speciale, viață, culoare și euforie. Nu mi se pare foarte inovativ să-ți imaginezi că există undeva o altă civilizație, cu o altă cultură și care să beneficieze de o altfel de natură. Am apreciat însă modul în care fiecare plantă și arătare își avea rostul bine explicat și conturat. Continue reading

Sub anestezie

În ultima vreme n-am prea mai avut răbdare să mă uit la filme. Poate din cauza agitației de sărbători sau poate pur și simplu nu mi-a ars de filme. Însă vineri seară, de Crăciun am dat pe ProTv de un film pe care-l văzusem și la vremea apariției lui. Mă refer la Stardust, o poveste pentru copii mai mari, o poveste zic eu, frumoasă. Dar nu despre Stardust o să vorbesc momentan. În timpul uneia dintre multele și desele pauze publicitare, am văzut promo-ul unui film pe care m-am chinuit de multe ori să-l văd, dar din varii motive nu am reușit. Titlul în limba română este „Sub anestezie” sau în engleză, Awake. Știam că este vorba despre un film inspirat din cazuri reale, ale persoanelor ce nu reușesc să adoarmă în timpul anesteziei și că firul narativ va urmări traumele la care este supus pacientul respectiv. Eram pregătită pentru ceea ce aveam să văd din punct de vedere medical (adică așteptam să savurez operația efectuată pas cu pas), dar se pare că nu suficient de pregătită să văd și restul.

Continue reading