Sclipirea salvatoare

Niciodată nu mi-a plăcut să fac ordine prin sertare, nu pentru că aş fi vreo leneşă sau pentru că m-ar fascina dezordinea, ci pentru că nu mă îndur să arunc din lucrurile. Mi-e greu să renunţ până şi la o hârtie pe care am notat ceva la un moment dat, însă în ritmul acesta aş ajunge să înot printre hârtii şi tot felul de alte prostioare. Noroc cu mama că-mi mai face din când în când câte o vizită pentru a-mi aminti că trebuie totuşi să trăiesc şi eu ca un om civilizat ce mă pretind a fi. Şi uite aşa am ajuns eu, aproape în Ajun de Crăciun să stau închisă între patru pereţi scotocind prin dulapuri şi sertare din cauza mamei. Pe cine încercam să mint? Mama n-avea nicio vină în toată povestea asta, de fapt… nici nu mai trecuse pe aici de câteva săptămâni bune. Era doar vina mea, era dorinţa mea de autoexil, de autoizolare, de singurătate, de a-mi îneca amarul în câteva zeci de lucruri răsturnate de-a valma prin cameră şi o cană mare de vin fiert aburind şi mirosind seducător a scorţişoară.

Deşi am încercat din răsputeri să tot trag de timp, după aproape o oră mai aveam doar un sertar de aranjat, cel cu bijuterii . Mi-era teamă de momentul acesta, pentru că ştiam foarte bine ce aveam să găsesc acolo şi la fel de bine ştiam cât de greu avea să-mi fie să arunc acea cutiuţă mică ce conţinea nişte bijuterii cu cristale pe care le adoram. Le primisem anul trecut de la el, cel pe care îl alungasem vara trecută din viaţa mea. Ajunsesem eu la concluzia că nu sunt cea mai bună opţiune pentru el, că îi făceam mai mult rău decât bine şi… că nu mai era locul meu în viaţa lui. Acum, stăteam pe podea uitându-mă cu teamă la acel mic obiect care însemna atât de mult şi încercam să-mi fac curaj să-l pun la gunoi pentru că aşa credeam eu că am să scap de fantomele trecutului. Şi… am ajuns să-mi pun o întrebare esenţială care m-a blocat: cum de îmi era aşa de greu să renunţ la nişte cercei, dar mi-a fost atât de uşor să renunţ la ceea ce a fost între noi? De fapt, ştiam că nu mi-a fost deloc uşor renunţ la el şi că mi-am repetat zilnic de mii de ori că am făcut ceea ce trebuia să fac, doar pentru a mă abţine să nu mă întorc din drum. Rezistasem până acum, dar parcă în momentele acelea în care auzeam colindele şi îmi vedeam prietenii încântaţi de atmosfera de Crăciun mă simţeam mai vulnerabilă ca niciodată.

După alte câteva ore mă găseam la fel, doar că de data aceasta aveam în mână telefonul gata pregătit pentru un apel pe care nu-mi găseam puterea să-l iniţiez. Nu mai vorbisem de la momentul fatal şi nu ştiam dacă are rost să-l  răscolesc şi pe el doar pentru că eu nu mai rezistam propriei mele decizii. Dar… fixându-mi privirea pe pietricelele sclipitoare din faţa mea, fără să-mi dau seama am apăsat.

– Bună! Sunt… eu.

– Bună! Da, mi-am dat seama, am văzut numărul. Ştii…

– Nu! Tu nu ştii! Nu ştii cât de slabă pot să fiu! Nu ştii cât de mult regret ce s-a întâmplat! Nu ştii că mi-e dor de tine şi că mi-aş dori să fii aici acum, să putem simţi sărbătorile astea împreună. Am ales prost şi te-am obligat şi pe tine să te supui alegerii mele! Ştiu că e prea târziu acum, dar… am vrut doar să-ţi spun toate astea pentru că am considerat că măcar atât meriţi după toate câte ţi-am făcut! Îmi pare rău!

Am închis repede. Nu aveam curajul să aud ce avea de spus, dacă ar fi avut ceva de spus. Devenisem atât de laşă încât nu aveam puterea să-i ascult posibilele reproşuri sau şi mai probabila indiferenţă. Nici măcar curiozitatea-mi caracteristică nu m-a convins să nu închid apelul. Ciudat era faptul că… după câteva zeci de minute nu regretam nici faptul că l-am sunat, nici că închisesem. Mă simţeam eliberată şi…după foarte mult timp, împăcată cu mine însămi. M-am îmbrăcat în grabă, am luat cutiuţa în buzunar şi am plecat în oraş. Am cumpărat o grămadă de prostii în seara aia, de la decoraţiuni pentru bradul pe care mă hotărâsem să-l fac, până la cadouri pentru familie şi prieteni. Voiam să cumpăr ceva şi pentru el, dar nu reuşisem să găsesc nimic care să mă mulţumească. Să zicem că ăsta era micul gol ce-mi rămânea în suflet,dar mă consolam cu gândul că oricum nu aş fi avut ocazia să i-l dau.
Gândurile mi-au fost brusc întrerupte de soneria telefonului. Nu mai auzisem de atât de mult timp melodia aceea… Am răspuns tremurând.

– Da, spune! Ai dreptul să-mi spui tot ce crezi!

– Ia nu mai crede tu că ştii tot şi deschide uşa.

– Poftim?

– Deschide uşa, n-auzi!

Avea dreptate,devenisem o încrezută care refuza să vadă că putea să se înşele. Mi-a mărturisit că bănuia tot ce îi spusesem la telefon, dar că a preferat să mă lase să descopăr singură şi să decid mai apoi.Mă simţeam stânjenită, dar nu-mi mai păsa decât de faptul că ne regăsisem. Am împodobit împreună bradul, dar din când în când mă găseam zâmbind ghiduş uitându-mă la cerceii sclipitori care stăteau acum alături de un pandativ nou nouţ achiziţionat tot online, ca şi ei.

Articol scris pentru proba nr.5 din SuperBlog 2012.

sursă foto: luxurygifts.ro

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s