Ai carte, ai amintiri!

“Cititul te face mare!” a fost replica pe care am auzit-o multă vreme spusă de mama. Se întâmpla de fiecare dată când în încercările mele de a învăţa tainele alfabetului mă mai poticneam la câte un cuvânt şi începeam să plâng spunând că nu pot şi că n-are niciun rost, că n-am să reuşesc niciodată să citesc poveştile de una singură. Recunosc, am fost un copil excesiv de ocrotit şi aveam deseori tendinţa de a mă preda înainte de a începe lupta doar pentru că mi se părea mie că ceva  nu merge aşa cum credeam eu că trebuie să meargă. Nu înţelegeam cum venea treaba asta cu cititul şi crescutul despre care vorbea mama şi deveneam tot mai curioasă, fapt ce mă împingea practic de la spate să continui. Şi am continuat, cu mama la dreapta mea, să lucrez asiduu, să repet, să descopăr şi să mă distrez. Primele poveşti le-am citit cu ea şi eram atât de mândră când la sfărşit mă strângea la pieptul ei sărutându-mă delicat pe frunte, dar nu uitam să o întreb după fiecare aventură desluşită dacă m-am făcut mai mare. Mă tot uitam în oglindă, mă analizam din toate unghiurile, dar nimic! Dezamăgirea creştea însă, pentru că eu tot citeam şi citeam, dar nu creşteam deloc. Iar după multe încercări şi gânduri de copil am ajuns eu la o concluzie: nu mă făceam mare pentru că nu citeam singură, pentru că mă lăsam ajutată de mama şi de fapt… creştea ea mare (în ochii mei).

Aşa că am luat o decizie majoră! Am hotărât să o las pe mama să-şi vadă de treburile ei, iar eu să mă apuc singură singurică să citesc nu o poveste, nu o poezie, ci o carte! I-am cerut mamei să-mi cumpere o carte frumoasă, interesantă şi care să mă facă mare. Şi uite aşa a ajuns în mâinile mele prima carte de la Nemira, Întâmplări neobişnuite. Goana după meteor de Jules Verne. Am fost atât de entuziasmată! Mai ales că mai citisem eu câteva frânturi de-ale lui nenea Jules şi fusesem fascinată. Întreaga acţine m-a captivat într-atât de mult încât ajunsesem să citesc cursiv, într-un ritm rapid şi dezlipindu-mă de paginile miraculoase doar pentru a merge la masă şi a dormi (căci eram obligată, nu de-alta). Ziua citeam, iar noaptea visam cum domnul Forsyth descoperea meteoritul împreună cu Omikron, cum el şi Hudelson vin cu ideea că acesta era numai aur şi cum oamenii în lăcomia lor doreau să pună mâna pe acel corp ceresc. Am stat cu sufletul la gură până la ultima filă, iar la final nu ştiam ce era cu mine. La vremea respectivă nu puteam să realizez contradicţia dintre satisfacţia că am reuşit să citesc singură o carte atât de frumoasă, că mi-a plăcut şi că finalul nu m-a dezamăgit şi sentimentul de goliciune care se simte atunci când trebuie să te desparţi de personajele alături de care ai trăit, pe care le-ai încurajat sau le-ai dezaprobat câteva zile de-a rândul.

Şi a mai fost ceva… Din clipa în care am închis coperta, am simţit ceva şi am dat fuga la mama pentru a-i spune: “Mami, ai avut dreptate, simt că am crescut!”. Mi se părea că-s mai mare, dar nu ştiam încă să explic că nici oglinda, nici ruleta nu aveau de-a face cu asta. Mai târziu… când am devenit şi mai mare, am ştiut să explic cum cititul te ridică mai presus de lumea terestră, îţi dezvoltă imaginaţia şi… te face mare!

Articol scris pentru proba nr.4 din SuperBlog 2012.

sursă foto:www.super-blog.eu

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s