Archive | October 2012

Echilibrul TMI

Articol scris pentru proba nr.12 din SuperBlog 2012.

Dintotdeauna m-a fascinat natura în esența ei, m-a captivat și m-a făcut să-mi doresc s-o înțeleg pe deplin. Lăsând la o parte controversele despre originea ei, indiferent dacă a fost creată de Dumnezeu sau a evoluat așa cum a explicat Darwin, natura mă cucerește prin modul în care elementele sale se îmbină  de fiecare dată, păstrând un echilibru de necontestat. Apă și foc, bine și rău, yin și yang, lanțurile trofice sunt doar câteva exemple pe care omenirea a încercat să le copieze până la cel mai mic detaliu. “Au reușit oamenii să o copieze corect?” este întrebarea firească și legitimă ce urmează acestei introduceri, iar răspunsuri cred că ar exista vreo 7 miliarde.

În cele ce urmează am să încerc să vă prezint răspunsul cu numărul 5.882.471.556 , adică al meu.

Cu fiecare an de cercetare și de evoluție a tehnologiei, omul a încercat să se apropie de perfecțiune, de ideal, adică a încercat să se identifice cu natura (din punct de vedere al echilibrului). În puține domenii a putut însă să-și atingă scopul, ceea ce demonstrează că mai are mult de lucru. Unul dintre  aceste domenii este acela al echilibrului dintre viața profesională și cea personală, unde omul nu reușește nici acum să găsească linia de plutire. De ce? Pentru că sunt foarte puțini cei care au privilegiul să profeseze exact acolo unde au visat mereu și care își asigură din asta un trai la standardele autoimpuse. Am ajuns să cred că este o adevărată binecuvântare să-ți dai seama la timp de ceea ce îți place, să urmezi acea direcție și să ajungi la destinația finală fără să te împiedici pe parcurs sau să te abați de la potecă până la rătăcirea definitivă. Împlinirea pe termen lung poate veni în urma unor decizii corecte luate la momentul potrivit, dar și ca urmare a unor compromisuri de detaliu, dar care mai târziu se dovedesc a fi fost foarte importante. Unii spun că este imposibil să ai în același timp performanțe profesionale,o familie frumoasă și o fericire interioară, dar mie îmi place să-i contrazic. De ce? Pentru că în toată ecuația asta contează doar ultima variabilă, anume fericirea interioară. Dacă tu ești fericit și mulțumit în interiorul tău, în mod natural celelalte două se echilibrează ca talerele unei balanțe. Continue reading

Emoție la superlativ

Articol scris pentru proba nr.11 din SuperBlog 2012.

Dragul meu jurnal,

Se zice că vârsta de 18 ani este cea  care trebuie să te schimbe, să te transforme dintr-un adolescent preponderent copil într-un om matur, responsabil și cu capul pe umeri. Cam asta a reprezentat majoratul pentru toți colegii mei de clasă, însă nu și pentru mine. Eu am devenit majoră mult mai devreme, atunci când am realizat că mă am doar pe mine și rugăciunea din suflet. Am cunoscut la fel de devreme amărăciunea și durerea și oricât aș fi încercat să-mi păstrez naivitatea, să cred că totul avea să fie bine, nu puteam să fac asta. M-a rănit prea tare și m-a marcat definitiv faptul că părinții mei nu m-au vrut, că m-au abandonat, că m-au aruncat din viața lor ca pe un gunoi și astfel am rămas să-mi petrec copilăria într-un centru de plasament. Era o doamnă acolo, Ana, care mă îndrăgea și se tot străduia să facă ceva bun cu mine, să-mi însenineze măcar puțin zilele de singurătate, să-mi dăruiască o îmbrățișare sinceră și un sărut părintesc pe frunte, dar când ea își termina orele de lucru, mă întorceam în lumea mea sumbră și mult prea tenebroasă pentru un copil. Continue reading

Surpriză nocturnă

Articol scris pentru proba nr.10 din SuperBlog 2012.

Nu-mi convenea deloc situația și atmosfera în care ne găseam. Așteptasem atât de mult escapada asta la munte împreună cu prietenii încât ajunsesem chiar să număr zilele și să le tai frumos din calendar, iar acum eram profund dezamăgită. Partea și mai proastă era că dezamăgirea nu se citea doar pe chipul meu ci și pe figurile celorlalți. Din petrecerea de pomină pe care o visam cu toții, cu muzică, dans și multă voie bună, se alesese praful și pulberea. Noi,fetele, ne retraseserăm în camere, la etajul cabanei,în timp ce băieții încă încercau să țină flacăra bunei dispoziții aprinsă, rămânând în salonul de la parter. N-au mai rezistat însă nici ei prea mult timp și s-au împărțit care pe la ce ușă era repartizat.

Toată noaptea respectivă am auzit pași, scârțâieli și alte zgomote pe coridor, dar n-am îndrăznit să ies să văd ce se întâmpla, nu pentru că mi-ar fi fost teamă de cine știe ce creaturi ale nopții, ci pentru că mă așteptam la diferite glume proaste din partea unora. Undeva spre dimineață, când s-a auzit un rânjet puternic din camera alăturată nu m-am putut abține și am ieșit din cameră. Nu era nimeni pe hol, așa că m-am dus și am ascultat la ușa vecină. Când am auzit iarăși zgomote, am dat buzna, fără să ciocăn și mai ales fără să mă gândesc că aș fi putut vedea lucruri pe care nu mi le-aș fi dorit să le văd. Era doar Marius, culcușit în pat și laptopul pe picioare. Continue reading

Aventuria

Articol scris pentru proba nr.9 din SuperBlog 2012.

Am fost acuzată de multe ori, chiar și de prietenii apropiați, că aș fi sadică, masochistă, că mi-ar plăcea să mă chinui intenționat. Și deși nu am fost de acord cu această idee, nu m-am obosit foarte tare să-i contrazic. Este părerea lor și cel mai probabil este și bazată pe anumite argumente de care nu mi-a păsat… până acum. Se pare că am ajuns în sfârșit în situația în care să știu exact ceea ce fac și ce urmări vor avea faptele mele. Mai rămâne să mă hotărăsc dacă le regret sau nu.

Toată lumea îmi striga de pe margine să mă opresc, dar refuzam să ascult. Sunetul fin al lamei îmi gâdila ușor timpanul și făcea ca mintea mea bolnavă să viseze o adevărată simfonie. O simfonie  pe acordul căreia să fac o ultimă piruetă în lumina reflectoarelor. Adrenalina își făcea datoria și mă determina să măresc viteza și presiunea exercitată asupra lamei. Mă fascina desenul ce rămânea în urma tăieturii. Mi se părea că acea adâncitură pe care eu însămi o provocam, era cea mai frumoasă operă de artă pe care aș fi putut să o creez. Sângele pulsa cu putere, strigându-și parcă dorința arzătoare de a evada din vasele și-așa prea înguste pe care le tot străbătea de zeci de ani. A simțit atunci cum cineva m-a luat de mâini și îmi presa puternic încheieturile.

– Oprește-te! Ce-i cu tine? Chiar vrei să te rănești? De-asta ți-am făcut eu cadou ce ți-ai dorit? Continue reading

Astăzi sunt VIP-ul tău!

Articol  scris pentru proba nr.8 din SuperBlog 2012.

Am așteptat cu sufletul la gură rezultatele concursului, dar din entuziasmul caracteristic și optimismul cu care adesea îl enervez pe tata, îmi făcusem deja bagajul, traseul și programul pentru cele mai așteptate 24 de ore din viața mea. Undeva în sinea mea știam că există posibilitatea să nu fiu eu fericita câștigătoare a unei întâlniri cu vedeta pe care am scris-o pe formular atunci când l-am introdus în urnă, dar cu toate acestea mă vedeam deja în avion, în drum spre Paris.

***

Chers passagers, bienvenue a l’aéroport Charle de Gaulle! Bienvenue en France!

Ok… și-acum? Acum ce fac? M-am pregătit atât de mult pentru întâlnirea asta și am visat de atâtea ori ce o să fac clipă de clipă, iar acum… mă văd total nepregătită și lipsită de replici și gesturi atent plănuite.

– Bună ziua! Bine ați venit,domnișoară! Astăzi o să fiu șoferul dumneavoastră, vă stau la dispoziție! Oriunde veți vrea să ajungeți, sunt omul la care trebuie să apelați.

– Asta sună bine, mă bucur să te cunosc……

– Luis.

– Luis, zic să mergem la hotel să ne debarasăm de valize și apoi mai vedem. VIP-ul meu este pregătit? A dormit bine?

– În regulă, atunci destinația este Hotel de Paris. Din câte știu, domnul a dormit foarte bine, a luat o cină ușoară aseară, iar în această dimineață era nerăbdător să vă cunoască. Simțea că o să-i purtați noroc.

– Și eu simt asta. Abia aștept.

Am ajuns destul de repede la hotel, unde nici nu am avut timp să admir camera special rezervată de organizatori pentru că m-am grăbit tare. Nu mai aveam răbdare să ajung la locul de întâlnire. La ieșirea din hotel n-am uitat însă să las la recepție precizarea că nu vreau să intre nimeni în cameră, nici cameristă nici altă persoană. Toți au crezut că este vorba de vreo comoară pe care am lăsat-o în safe. M-am amuzat puțin de această idee, dar am preferat să se creadă asta decât să intre cineva și să vadă dezastrul pe care-l lăsasem în încercarea mea de a găsi outfit-ul potrivit. Continue reading

Ce mai brânză!

Știți senzația aia când ajungi seara târziu acasă și deși ești leșinat de foame și ai devora întreg frigiderul, pașii te duc spre canapea iar capul nu se lasă dus de pe perna moale? Nu e deloc plăcut să trebuiască să aleg între somn și mâncare, dar pur și simplu în astfel de  momente nu reușesc să găsesc puterea interioară de a mă împotrivi instinctelor. Așa că m-am hotărât să trag un puiuț mic mic de somn, după care să mă duc la bucătărie și să înfulec ceva. M-am descălțat în grabă, am lăsat haina în cuier m-am lăsat pradă lui Moș Ene.

M-am trezit într-un zgomot dominat de voci de copii și râsete asurzitoare, din care se remarca însă o voce groasă, impunătoare, ce reușea să potolească micul vacarm ce se pornise. Eram într-o livadă pe care nu o cunoșteam și nici nu aveam habar cum ajunsesem acolo. M-am gândit să mă duc spre sursa de sunet ce-mi întrerupsese somnul, pentru a întreba ce se întâmplase cu mine. Am dat peste un domn ce era înconjurat de vreo 5 copii așezați în cerc în jurul său și care-l priveau acum în liniște, fără a schița cel mai mic gest. Continue reading

Scrisoare virtuală

Dragul meu,

Când mi-a spus cineva la un moment dat că prietenii sunt familia pe care ne-o alegem, l-am luat în râs. I-am replicat că nu știe ce vorbește, că prietenii rămând totuși niște străini indiferent ce se întâmplă. Am început să mă îndoiesc de această idee fixă a mea, atunci când am întâlnit, cunoscut și apropiat câteva persoane absolut speciale. Dar m-am sucit la 180 de grade atunci când s-a produs fericitul eveniment și după groaznice și îndelungi căutări am găsit ceea ce căutam. Aproape că-mi pierdusem și ultima fărâmă de speranță și mă îndreptam spre alegerea pe care negreșit aveam s-o regret. Însă atunci când eram pe marginea cea mai ascuțită a prăpastiei, te-am găsit pe tine! Când te-am văzut, am știut imediat că tu ești cea mai bună opțiune pentru mine și că oricât aș fi continuat să caut n-aș fi reușit să găsesc altceva care să mi se potrivească mai bine. Continue reading

Sclipirea salvatoare

Niciodată nu mi-a plăcut să fac ordine prin sertare, nu pentru că aş fi vreo leneşă sau pentru că m-ar fascina dezordinea, ci pentru că nu mă îndur să arunc din lucrurile. Mi-e greu să renunţ până şi la o hârtie pe care am notat ceva la un moment dat, însă în ritmul acesta aş ajunge să înot printre hârtii şi tot felul de alte prostioare. Noroc cu mama că-mi mai face din când în când câte o vizită pentru a-mi aminti că trebuie totuşi să trăiesc şi eu ca un om civilizat ce mă pretind a fi. Şi uite aşa am ajuns eu, aproape în Ajun de Crăciun să stau închisă între patru pereţi scotocind prin dulapuri şi sertare din cauza mamei. Pe cine încercam să mint? Mama n-avea nicio vină în toată povestea asta, de fapt… nici nu mai trecuse pe aici de câteva săptămâni bune. Era doar vina mea, era dorinţa mea de autoexil, de autoizolare, de singurătate, de a-mi îneca amarul în câteva zeci de lucruri răsturnate de-a valma prin cameră şi o cană mare de vin fiert aburind şi mirosind seducător a scorţişoară.

Deşi am încercat din răsputeri să tot trag de timp, după aproape o oră mai aveam doar un sertar de aranjat, cel cu bijuterii . Mi-era teamă de momentul acesta, pentru că ştiam foarte bine ce aveam să găsesc acolo şi la fel de bine ştiam cât de greu avea să-mi fie să arunc acea cutiuţă mică ce conţinea nişte bijuterii cu cristale pe care le adoram. Le primisem anul trecut de la el, cel pe care îl alungasem vara trecută din viaţa mea. Ajunsesem eu la concluzia că nu sunt cea mai bună opţiune pentru el, că îi făceam mai mult rău decât bine şi… că nu mai era locul meu în viaţa lui. Acum, stăteam pe podea uitându-mă cu teamă la acel mic obiect care însemna atât de mult şi încercam să-mi fac curaj să-l pun la gunoi pentru că aşa credeam eu că am să scap de fantomele trecutului. Şi… am ajuns să-mi pun o întrebare esenţială care m-a blocat: cum de îmi era aşa de greu să renunţ la nişte cercei, dar mi-a fost atât de uşor să renunţ la ceea ce a fost între noi? De fapt, ştiam că nu mi-a fost deloc uşor renunţ la el şi că mi-am repetat zilnic de mii de ori că am făcut ceea ce trebuia să fac, doar pentru a mă abţine să nu mă întorc din drum. Rezistasem până acum, dar parcă în momentele acelea în care auzeam colindele şi îmi vedeam prietenii încântaţi de atmosfera de Crăciun mă simţeam mai vulnerabilă ca niciodată. Continue reading

Ai carte, ai amintiri!

“Cititul te face mare!” a fost replica pe care am auzit-o multă vreme spusă de mama. Se întâmpla de fiecare dată când în încercările mele de a învăţa tainele alfabetului mă mai poticneam la câte un cuvânt şi începeam să plâng spunând că nu pot şi că n-are niciun rost, că n-am să reuşesc niciodată să citesc poveştile de una singură. Recunosc, am fost un copil excesiv de ocrotit şi aveam deseori tendinţa de a mă preda înainte de a începe lupta doar pentru că mi se părea mie că ceva  nu merge aşa cum credeam eu că trebuie să meargă. Nu înţelegeam cum venea treaba asta cu cititul şi crescutul despre care vorbea mama şi deveneam tot mai curioasă, fapt ce mă împingea practic de la spate să continui. Şi am continuat, cu mama la dreapta mea, să lucrez asiduu, să repet, să descopăr şi să mă distrez. Primele poveşti le-am citit cu ea şi eram atât de mândră când la sfărşit mă strângea la pieptul ei sărutându-mă delicat pe frunte, dar nu uitam să o întreb după fiecare aventură desluşită dacă m-am făcut mai mare. Mă tot uitam în oglindă, mă analizam din toate unghiurile, dar nimic! Dezamăgirea creştea însă, pentru că eu tot citeam şi citeam, dar nu creşteam deloc. Iar după multe încercări şi gânduri de copil am ajuns eu la o concluzie: nu mă făceam mare pentru că nu citeam singură, pentru că mă lăsam ajutată de mama şi de fapt… creştea ea mare (în ochii mei). Continue reading

Oktal nu doar a promis!

Să vorbeşti despre o promisiune, să încerci să-i descrii importanţa, este din punctul meu de vedere la fel de greu ca atunci când te roagă cineva care n-a fost îndrăgostit niciodată să-i explici ce se simte. E greu să înţelegi din exterior legătura ce se naşte între persoanele implicate, e greu să fii obiectiv şi să nu laşi personalitatea, educaţia şi sentimentele proprii să te influenţeze. Pentru mine, o promisiune este foarte importantă indiferent de ce parte a ei mă aflu. În general mă feresc să fac promisiuni mari, să spun cuvinte măreţe care să impresioneze omul din faţa mea făcându-l să-mi acorde încredere, dar atunci când promit, rareori se întâmplă să nu reuşesc să duc la capăt legământul. Din păcate, încă trăiesc cu impresia că toată lumea este ca mine şi atunci când mi se promite ceva, îmi pun încrederea în vorbele omului respectiv fără să cercetez sau să-mi iau măsuri de precauţie. Şi dacă din întâmplare vă întrebaţi dacă mi-am luat vreodată ţeapă din cauză că am mers pe astfel de premise, răspunsul este unul singur: DA, de foarte multe ori.

Unul din acele puţine exemple în care mi s-a promis ceva, iar autorul promisiunii nu m-a dezamăgit este legat de magazinul online Oktal. Anul trecut am achiziţionat un media player de la ei, profitând de o perioadă de reduceri. N-am avut niciun fel de problemă indiferent de stadiul în care se afla comanda mea. Adică preluarea a fost foarte promptă, abordarea consultantului una plăcută, livrarea s-a făcut rapid şi în condiţii foarte bune, iar preţul şi calitatea produsului au fost întocmai cu percepţia mea iniţială. Una din explicaţiile acestui rezultat este faptul că Oktal.ro este unul dintre cele mai longevive magazine online IT&C şi electrocasnice din Romania,existând încă din 1999. De-a lungul timpului, şi-au dezvoltat o relaţie extraordinară cu clienţii , pentru că lucrează la cele mai înalte standarde de profesionalism,şi tratează cu maximă importanţă fiecare client. Acestea sunt promisiuni pe care le-au făcut faţă de clienti încă de la început şi pe care cred că vor să le păstreze şi în continuare. Continue reading