Time.. soul.. show.. and again time

Timpul…

a)      vindecă

b)      șterge

c)      uită

Răspuns corect: nici unul. Nu, timpul nu vindecă, nu șterge și cu atât mai mult nu uită experiențele neplăcute. Timpul doar trece. Atât știe el să facă și constat că o face din ce în ce mai bine în ultima perioadă.

Credeam că vindecă. I was so wrong! După ani, rănile încă sunt și dacă întorc capul să le privesc, sunt fix la fel ca ultima dată când le-am atins și au usturat… și au durut.

Credeam că șterge. So wrong! Fiecare experință trăită e acolo, în intervalul ăla îndepărtat, dar tot acolo în trecut, într-o parte din mine.

Credeam că uită. Definitely wrong! Nimic din ceea ce te marchează, șochează sau impresionează (mai ales negativ) nu se uită. E doar o iluzie… optică. Toate lucrurile pe care cred că timpul m-a ajutat să le uit, doar au trecut în background unul câte unul, iar din când în când ochii și mintea îmi mai joacă feste și mi le aduce în prim plan. Partea proastă e background-ul ăla devine tot mai mare și riscă să se transforme în ceva chiar mai evident decât realitatea.

Dacă am trecut peste anumite întâmplări nu înseamnă că le-am vindecat, șters sau uitat. Sunt toate prezente și parte din mine, din ce sunt și cum sunt astăzi. Nu știu dacă ar trebui să fiu mândră sau jenată de cum sunt, de cum m-am transformat, dar cert este că procesul este ireversibil. Când eram copil mă întrebam adesea de ce oamenii mari nu mai sunt capabili să se bucure de fiecare clipă și să zâmbească  pur și simplu. Pe atunci primeam ca răspuns un sec „ai să vezi când o să crești”. Recunosc că de fiecare dată când auzeam replica asta mi se făcea pielea de găină… pentru că nu voiam nici în ruptul capului să mă imaginez așa;  și bătând în masă cu pumnul de copil naiv le spuneam că niciodată nu voi deveni așa, că n-o să mă schimb. Pffff.. repet : „copil NAIV!!!”. Ar fi fost așa de frumos să mă pot ține de promisiune până la capăt, să-mi găsesc o motivație suficient de convingătoare sau o sursă de sprijin de fiecare dată când eram în pericol să cad. N-a fost să fie sau n-am fost suficient de puternică să rezist singură.

Și mai e ceva… odată ce-mi pun sufletul pe tavă în fața cuiva, iar acesta îmi este făcut bucățele, nu am cum să mă ridic, să întorc fața de la rana deschisă și sângerândă pe care o simt până în măduva oaselor, până când persoana aia nu-mi înapoiază măcar un ciob din ceea ce-a distrus. Iar dacă nu o face… Cum să mai simt?Cum să mă mai implic? Sau mai bine zis… cu ce să fac asta, dacă din motorașul ăla cu care simțeam ies arcurile ca dintr-un ceas vechi pe care l-ai strivit cu tocul pantofului? Și cu siguranță nici asta n-o poate face timpul, nu-mi poate da un suflet nou-nouț, neatins de suferință. Dar într-un fel e mai bine așa pentru că natura umană și comportamentul pueril afișat adesea m-ar împinge să fac și el ce-am făcut cu primul, ca și cum ar fi vorba de o baterie pe care o înlocuiesc la o anumită perioadă, pentru că… Show must go on!

Deci… Timpule, fă ce știi tu mai bine! Treci! Doar atât.

p.s. Am preferat să tratez totul la persoana I  pentru că erau prea multe switch-uri între persoana a II-a și a III-a, iar așa totul are coerența și sensul pe care am vrut să le aibă.

Advertisements

3 thoughts on “Time.. soul.. show.. and again time

  1. Da, e adevarat: timpul doar trece… 🙂
    Totusi, mai sunt si cazuri rare cand timpul chiar vindeca sau fac uitat, dar rare de tot…!

  2. Pingback: You could be happy « Viața în culori

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s