February song

Stăteam și mă gândeam mai devreme la diferențierea pe care o facem ori de câte ori avem ocazia, între specia umană și animale… că noi gândim, că ele nu comunică, nu își pot stăpâni instinctele… că totul se învârte în jurul rațiunii de care noi ne bucurăm. Dar oare chiar așa stau lucrurile? Oare chiar ne ajută la ceva rațiunea asta pe care ne lăudăm că o avem? Până acum ceva vreme aș fi răspuns în secunda 2 că da, ne ajută, fără a da partenerului meu de conversație șansa de a mă contrazice. Astăzi, nu numai că am început să mă îndoiesc, sunt aproape de a crede exact contrariul.

De ce? Nu e cazul să mă apuc să povestesc, pentru că nu aș mai ajunge să termin și oricum sunt lucruri destul de aiurea de postat pe blog. Cert este că am ajuns la concluzia că degeaba ai rațiune, dacă nu știi să o folosești. De fapt, nu că nu știi, NU VREI să o folosești. Nu e o adevărată blasfemie să îți reprimi cel mai important dar pe care ți l-a dat Dumnezeu în afară de viață? N-am reușit să înțeleg până în clipa în care tastez de ce ar vrea un om să facă asta. Adică ești conștient că faci un lucru rău, că atentezi la propria-ți sănătate (fizică sau psihică) și cu toate astea vrei să mergi pe drumul pe care ți-l dictează instinctul animalicesc? Bun, poate că ești puțin sado-maso și alegi să acționezi instinctual o dată… prima dată… dar de ce ai vrea să repeți experiența? Pentru că ți-a plăcut… am înțeles. Dar întrebarea mea este : în momentul când pui plăcerea de moment mai presus de consecințele dezastruoase pe care ar putea să le aibă alegerea ta, te mai diferențiezi de acel biet animal care nu știe să facă altceva? Eu cred că da, te diferențiezi. Animalul ăla habar n-are ce face, n-are altă opțiune, în schimb, tu… tu alegi!

Și tu care ești lângă el, ce poți face? Un mare nimic. Nu poți face nimic. Deși suferi când îl vezi că-și face rău singur, deși somnul nu te mai atinge din cauza gândurilor, deși poate verși câte o lacrimă la fiecare minut irosit, NU poți face nimic. Ești legat de mâini și de picioare și în ciuda faptului că strigi din adâncul ființei tale, e ca și cum ai avea căluș la gură. Ești practic inexistent, invizibil. Prin cuvintele pe care încerci să i le spui pentru a-i trezi acea rațiune, nu ajungi să faci altceva decât să-l pierzi văzându-l la rândul lui pierzându-se.  Cine ești tu să vii să-i spui ce să facă? Și ce dacă îi arăți că greșește! Și ce dacă îi oferi un umăr pe care să se sprijine! N-ai niciun drept să faci asta! E stăpân pe faptele, gândurile, vorbele sale! E stăpân pe viața lui și… poate încheia socotelile cu ea oricând vrea! Tu ești doar un intrus, un TV pe care l-a dat pe mute în clipa când a făcut alegerea.

Poate că-i mai bine să-l pierzi… să-l lași să plece! De ce? Pentru că altfel te transformi în EL. Începi să te chinui singur, să-ți bați joc de sănătatea ta (mai mult psihică decât fizică) la fel ca și el. Renunțând la tine în încercarea de-al ajuta pe el, faci exact același lucru sado-masochist. Dacă la un moment dat va realiza ce a făcut cu el, cu tine, cu voi… se va întoarce. Iar atunci tu trebuie să fii pregătit să-l primești cu brațele deschise și să-l îmbrățișezi strâns, atât de strâns încât să spargi mute-ul ăla pe care-l pusese pe figura ta!

So… let it go! Let him go! It’s the best thing for both of you!

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s