Timp irosit

Am intrat într-o perioadă pe care o urăsc teribil: sfârşitul de semestru. Temele, proiectele şi lucrările de seminar pe care trebuie să le predau în timp record sunt făcute parcă să mă pregătească pentru idioţenia de sesiune ce urmează. Trecând peste oboseala ce se acumulează zi de zi, mă simt oribil pentru că nu mai am timp pentru mine, nu mai am timp să văd un film, să citesc o carte, să mă liniștesc din vâltoarea în care am fost prinsă.  Și bineînțeles că ironia sorții face ca tocmai în perioada asta să mi se deschidă o poftă nebună de citit, de cultură, de hrană pentru suflet. Mă chinui de câteva luni să citesc Dragoste în vremea holerei și n-am mai reușit nici până azi 11 ianuarie 2010, 11:25 PM. Mi se pare atât de trist când îmi propun să fac ceva și nu reușesc. Nu-mi stă deloc în caracter să las lucrurile pe jumătate făcute sau mai rău, abia începute. Sper ca peste fix 31 de zile, adică la sfârșitul sesiunii să-mi regăsesc liniștea și să-mi păstrez dorința de citit pe care o am acum.

Fiindcă tot bat câmpii despre foamea mea de literatură, mi-am amintit de o carte pe care am citit-o pentru prima oară acum… 4-5 ani, la recomandarea unui bun prieten,  Invitație la vals  de Mihail Drumeș. Trebuie să recunosc că a fost prima carte de genul acesta pe care am citit-o și care m-a marcat într-o mare măsură. Citisem până la vremea respectivă doar romane cu happy end sau… mă rog, nu atât de dramatice. Am fost pur și simplu captivată de personajul principal, de modul în care s-a schimbat după ce a cunoscut-o pe ea și de toate lucrurile de care era capabil pentru a o face fericită. Se pare însă, că până și dragostea adevărată poate ucide (în adevăratul sens al cuvântului), mai ales atunci când este combinată cu cel mai pur orgoliu. Un orgoliu prostesc, după părerea mea. Un orgoliu care i-a împiedicat să fie fericiți până la adânci bătrâneți, care le-a răpit zâmbetul și l-a înlocuit cu lacrimi, multe lacrimi și multă suferință. Dar așa a fost să fie! În cazul de față pentru că așa a hotărât scriitorul, în alte cazuri pentru că așa este destinul. Cei doi, Tudor și Mihaela s-au întâlnit prima dată la o petrecere, unde au dansat un singur dans pe muzica lui Weber, L’invitation à la valse. Și ca și în viața reală, unde nu există coincidențe (subiect atins și de Iulia  acum câteva zile), ajung să-și recunoască iubirea pe aceeași piesă. Dependența unuia de celălalt se dezvoltă rapid și la intensitate maximă, conturându-se astfel imagini sublime, pe care însă vă las să le descoperiți singuri.

Poate prea romantică pentru gustul unora, cartea asta chiar merită citită! Nici nu realizezi când treci prin ea și te trezești brusc cu ultima frază în fața ochilor mai mult sau mai puțin lăcrimânzi… …   „Oricum, a fost prea frumos ca să se sfîrşească altfel. Adio!…”

Și în ton cu povestea, vin și cu o melodie.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s