Poveste fără sfârşit… 8th page

– Bună! Ai primit sms-ul, nu?

– Bună! Da, l-am primit şi am încercat să mă gândesc la o soluţie, dar nu prea mi-au funcţionat rotiţele.

– Nici mie. Chiar nu ştiu ce să fac. Ea nu ţi-a zis nimic?

– Nu. Hai să lăsăm lucrurile să vină de la sine, poate chiar ne facem probleme degeaba. Zi-mi mai bine ce ai făcut ieri de nu mi-ai răspuns la telefon. Te-am sunat de vreo 10 ori. Mi-a părut rău că te-am lăsat singură, dar mi-era că mai zic şi eu ceva şi iese mai rău.

– N-aveam chef să vorbesc cu nimeni. Am stat închisă în cameră până pe la 8, apoi am ieşit să mă plimb singură, de nebună, pe străzi.

– Doamne… de ce nu m-ai sunat?

– M-am întâlnit cu Ştefan şi am mers la Bliss. Mi-a priit.

Până să se audă soneria, Melania terminase de povestit ceea ce păţise în ultimele 24 de ore. De cum a intrat în cameră, Silvia s-a aşezat pe fotoliu, în celălalt colţ al camerei, cât mai departe de Melania, care la insistenţele Laurei a scos un salut scurt. Timp de mai bine de un sfert de oră, fetele vorbeau pe rând, Laura şi Silvia, Laura şi Melania. Nimic în plus.

– Eu am obosit. Am încercat, m-am străduit, am făcut-o pentru voi, pentru noi, dar văd că degeaba….. Sunteţi una mai încăpăţânată decât cealaltă. Aşa că… dacă aveţi de gând să lămuriţi lucrurile, ar cam fi timpul s-o faceţi. (izbucni Laura la un moment dat)

Linişte profundă. Nici una din cele două nu voia să ia iniţiativa, considerând că se vor înjosi în faţa celeilalte.

– Deci… să înţeleg că v-am adus degeaba aici.

– Eu n-am nimic de spus. Cred că nu am greşit cu nimic. (afirmă Silvia)

– Mel…?

– Eu n-am făcut decât să reacţionez la ceea ce a zis ea. Nu puteam să mai tac. Ce vrei? Nu pot să mă prefac doar de dragul liniştii.

– Şi ce-am zis aşa grav? Nici eu nu pot să mă prefac. Am spus ce-am gândit. Dacă tu nu eşti capabilă să accepţi adevărul, nu e vina mea.

– Calm.. calm fetelor! Nu mai ridicaţi vocea.

– Stai liniştită Laura, eu plec. N-are rost. Nu ştiu ce-am sperat de la întâlnirea asta. Melania… când o să fii dispusă să accepţi şi părerile altora, caută-mă.

Toată truda Laurei fusese în zadar. Era dezamăgită de prietenele ei. Nu se aştepta ca cele două să nu se împace. Niciodată nu se întâmplase nimic asemănător cu ele şi nu ştia ce să mai facă. Melania însă, se aştepta ca situaţia să continue pentru că ştia că nu este dispusă să-şi ceară scuze şi la fel şi Silvia.

Ajunsă acasă, s-a apucat să lucreze la un proiect la literatură. Trebuia să-şi ocupe mintea cu ceva şi oricum mai avea câteva zile până când termenul de predare expira. Restul week-endului a trecut foarte repede, fără alte evenimente. Nu l-a mai stresat pe Raul pe mess, nu a luat legătura cu Silvia, iar cu Laura a discutat doar despre lucruri legate de şcoală. Simţea că revine la starea aia în care era în urmă cu câteva luni, înainte să fie lovită de “meteoritul” Raul, starea aia de introvertire, fără să interacţioneze cu tinerii de vârsta ei. Nu-i plăcea, dar se gândea că poate aşa-i mai bine pentru toată lumea. E adevărat că trăise experienţe noi şi se bucurase de multe lucruri de care nu avusese parte înainte, dar la fel de adevărat era şi că îşi tulburase total viaţa, plânsese şi suferise.

Nu ştia încă dacă a renunţat la el, continua să i se facă pielea de găină când trecea pe lângă el, dar nu-l mai saluta, nu-l mai privea. În următoarele săptămâni s-au ignorat reciproc, se comportau ca şi cum nu s-ar fi cunoscut, ca şi cum nu ar fi fost niciodată prieteni. Nu ştia dacă din partea lui comportamentul ăsta venea natural, ştia doar că pentru ea era un chin. Ar fi vrut să-i vorbească, să-l întrebe cum se simte, să-i împărtăşească bucuriile şi să-i alunge gândurile ce-l macină, să-l facă să simtă că cineva este lângă el în fiecare moment, chiar şi doar cu gândul. Cu Silvia, lucrurile stăteau la fel ca în ziua în care Laura încercase să le împace, adică nu vorbeau decât strictul necesar la liceu şi doar un salut rece într-o eventuală întâlnire pe stradă.

Într-una din seri, în timp ce stătea întinsă pe canapea cu o coală albă în faţă, încercând să scrie un eseu, concentrarea i-a fost întreruptă de soneria telefonului. A tresărit. Aproape că şi uitase cum sună.

– Alo!

– Salut Mel! Ce mai faci? Nu te-am mai văzut de mult timp.

– Bună Ştefan! Momentan mă chinui să scriu un eseu. Tu ce faci?

– Te-am întrebat ce mai faci, nu ce faci în momentul ăsta. Ştii la ce mă refer.

– Ştiu… încercam doar să te driblez. Ce să fac… mă scald în singurătate.

– Ai lămurit lucrurile? Te-ai liniştit?

– Hmmm… să zicem doar că… i-am dat mai mult spaţiu şi mai mult timp decât credeam că sunt capabilă să dau.

– Adică n-ai vorbit cu el..

– Eu da. El…… nu.

– Aha. Şi cu Silvia? V-aţi împăcat… presupun.

– Nu chiar. A existat o încercare… a Laurei… dar.. ştii că-s încăpăţânată.

– Am înţeles, dar..

– Gata! Destul despre mine… Spune-mi despre tine!

– Aaa.. da.. bună idee! Şi uitasem de ce te-am sunat. Voiam să te anunţ că vineri seara ai planuri.

– Da? Eu? De când?

– Din momentul ăsta.

– Şi ce planuri am?

– Vii la petrecerea de ziua mea! Nu-mi spune că ai uitat de ziua mea de naştere ?!?

– Ăăăă… nu! Voiam să te las pe tine să o spui.

– Da da! Cum să nu! Pentru blasfemia pe care tocmai ai comis-o este imperios necesar să vii sâmbătă.

– Termină cu limbajul ăsta pretenţios! Normal că vin. Dar…

– Sper să fii tare!

– O să fie acolo, aşa-i?

– În principiu, da. Ne cunoaştem din copilărie, suntem destul de buni prieteni…

– Nu trebuie să-mi dai explicaţii, ştiu care-i faza. Stai liniştit, o să vin chiar de-ar fi ultimul lucru pe care-l fac. Ai făcut prea multe pentru mine ca să te dezamăgesc într-un moment ca ăsta.

– Eu glumeam mă când am zis ca te oblig să vii. Dacă simţi că n-o să faci faţă, o să înţeleg…

– Am zis că o să fiu acolo! Înţeles? Sau acum regreţi că mai invitat?

– Hahaha… foarte amuzant. Ne vedem vineri! Ai grijă de tine!

Uitase complet că se apropie aniversarea lui Ştefan. Vestea a luat-o prin surprindere, iar gândul evident că i s-a dus la ultima petrecere la care fusese… cea a lui Bogdan… când a stat toată noaptea cu…… EL. De data asta cu siguranţă n-avea să fie la fel. Era imposibil. De data asta avea să fie în aceeaşi încăpere cu el, dar atât de departe… Nu era sigură că va putea suporta, dar trebuia să încerce… de dragul lui Ştefan. A doua zi, i-a spus Laurei despre petrecere şi a aflat că le invitase şi pe ea şi Silvia, deci încă o persoană pe lista “de evitat”. Se anunţa o seară mai mult decât interesantă. Era miercuri, mai avea puţin timp în care să se pregătească emoţional pentru marea încercare.

Desigur că timpul a fost iarăşi nemilos şi s-a trezit vineri ca şi cum n-ar fi trecut decât câteva ore. Iar ca tabloul să fie complet, cu câteva ore înainte să plece, primeşte un sms de la Laura, în care o anunţa că nu mai poate merge la Ştefan. După ce a citit mesajul, a sunat-o fără să stea pe gânduri. Trebuia să facă ceva să o convingă, în circumstanţele în care se afla, nu-şi permitea să o piardă şi pe ea.

– Deci… spune-mi că a fost o glumă proastă mesajul ăla.

– Nu mă, nu e nicio glumă. S-au hotărât ai mei să mergem mâine la bunici şi trebuie să plecăm cât mai devreme, ştii că am 400 de km de străbătut. Mă întorc duminică seara.

– Ohhhhh Doamne! Ce mă fac eu fără tine?

– Calmează-te măi. Or să fie băieţii acolo… şi…Silvia…

– Hai că ai zis-o. Ştiu că Bogdan şi Ştefan or să fie lângă mine dacă se întâmplă ceva… dar şti cum stă treaba cu Silvia.

– Am eu o presimţire că o să fie totul bine, chiar şi cu Silvia.

– Şi chiar nu poţi să vii mă? Teeeeeee  rooog!

– N-am mă cum. Dar orice ar fi mă suni dacă ai nevoie!

– Bine… Sper să nu fie nevoie. Drum bun şi ai grijă de tine!

Păcat că optimismul Laurei nu era molipsitor. Şi-ar fi dorit să gândească la fel de pozitiv şi ea. În clipa aia, l-ar fi sunat pe Ştefan să-i spună că nu se mai duce, dar îi promisese… nu putea să-l lase şi ea baltă, era de ajuns că renunţase Laura.

Venise în sfârşit ora să plece. Înainte să iasă pe uşă se mai uită o dată în oglindă să se asigure că e totul în regulă. Îi luase mai bine de 2 ore să se aranjeze. Alesese o rochie asimetrică, în degradé, pornind de la un violet închis la bază şi ajungând la un lila suav în partea superioară, fără bretele şi mulată pe talie. Îşi îndreptase părul, se machiase discret tot în nuanţe de violet, iar pentru buze alesese un gloss de un roz pal. Îşi spunea că s-a aranjat pentru ea, pentru că vrea să se simtă bine în pielea ei, dar în adâncul sufletului ştia că nu era ăsta adevărul, că de fapt se aranjase pentru el. Şi-a pus haina pe ea, a luat geanta din cuier, a numărat până la 5, după care a respirat adânc şi a plecat spre localul unde era petrecerea.

Judecând după maşinile care erau în parcare, părea că toată lumea venise deja. Plănuit sau nu… Bogdan era afară la o ţigară împreună cu alţi prieteni. Se bucura că-l vede pe el primul, avea astfel ocazia să nu intre singură în salon.

– Ave! Credeam că ne-ai lăsat baltă. Ştefan întreabă de jumătate de oră de tine.

– Bună! Ce să fac… am venit doar pe astea 2 picioare. Care apropo… aproape că au făcut ţurţuri.

– Trebuia doar să dai un telefon, ştii asta.

– Da.. Mă rog.. lasă asta. Zi-mi..

– Da, a venit. Este înăuntru.

– Aha. Aş putea să te rog ceva?

– Încearcă şi vei afla.

– Vrei să intri cu mine? Laura n-a mai putut ajunge, iar cu Silvia, bănuiesc că ştii situaţia.

– Cu o condiţie.

– Orice.

– Să mă laşi să stau cu tine toată seara…. să mă asigur că nu faci vreo tâmpenie, nu de-altceva.

– Doamne, Bogdan, eşti un înger!

Condiţia lui Bogdan îi convenea de minune, să stea singură doar cu ochii la Raul era cel mai prost scenariu pe care şi-l făcuse. De cum a intrat, l-a îmbraţişat pe Ştefan şi i-a spus de convenţia pe care o făcuse cu Bogdan pentru a-l linişti încă de la început. Dintr-o privire, a scanat încăperea : Silvia era la dans cu alte câteva fete, iar Raul se dusese la masă, probabil să ia un pahar de vin. Se simţea în regulă, mai bine decât se aşteptase. Compania lui Bogdan şi a prietenilor lui era perfectă. Din când în când aceştia, împreună cu Ştefan şi prietena lui, Bianca, o corupeau şi la dans, reuşind s-o facă să intre în ritmul petrecerii. Aproape de miezul nopţii a fost adus tortul şi s-au strâns cu toţii să-i cânte la mulţi ani sărbătoritului, apoi s-au aşezat să savureze prăjitura.

– Mel ! Melania! Heeei!

– Au, scuză-mă Bogdan, ce spuneai?

– Nu spuneam nimic, aveam doar de gând să te atenţionez că te uiţi hipnotizată la el şi nu e bine.

– Ştiu… dar..

– Vrei să vorbeşti cu el?

– Ştii bine că da. Dar n-am s-o fac.

– De ce nu? Fă-o! Poate o să te simţi mai bine, poate că şi el aşteaptă asta într-un fel.

– Crezi?

– Nu ştiu, îmi dau şi eu cu părerea, n-am deschis niciodată subiectul ăsta cu el.

– S-ar putea să ai dreptate. Dar în gălăgia asta n-o să ne înţelegem unul cu altul.

– Ia-ţi haina pe tine şi scoate-l afară. Asta-i problema?

Îndemnul suna excesiv de tentant, practic era ceea ce-şi dorea de mult să facă. Aşa că nu s-a mai gândit de 2 ori, s-a dus la el şi i-a spus că vrea să discute cu el, că-l aşteaptă în 10 minute afară. Şi-a luat haina, s-a mai uitat o dată la Bogdan spunându-i să-i ţină pumnii şi a ieşit. Afară începuse să ningă cu fulgi mici şi deşi. Parcă tot ce era legat de Raul trebuia să fie înconjurat de multă zăpadă. Melania se rezemase de un perete şi aştepta nerăbdătoare. După 5 minute începuse să tremure, dar nu putea să-şi dea seama dacă de frig sau din cauza emoţiilor care creşteau cu fiecare minut ce trecea iar Raul nu-şi făcea apariţia. De ce trebuia să fie de fiecare dată aşa? De ce îi dădea mereu asemenea bătăi de cap?  Îşi punea multe întrebări, dar încerca totuşi să se concentreze pe ceea ce avea să se întâmple. Nu ştia încă ce-i va spune, ce-l va întreba şi cum. Ştia doar că vrea să afle răspunsul la întrebarea enunţată în urmă cu mai bine de o lună.

Cele 10 minute pe care i le dăduse expiraseră deja, dar nu se îndura să se întoarcă în local. Ştia că va găsi un sprijin în Bogdan,Ştefan şi Bianca, dar n-ar mai fi putut să-l mai privească vreodată în ochi pe Raul. Dacă până acum reuşea să-i găsească scuze de fiecare dată când se purta ciudat cu ea, de data aceasta era deja prea mult. Probabil avea nevoie şi de această ultimă dezamăgire pentru a putea pune capăt, pentru a deschide ochii şi a vedea că cel pe care-l credea cel mai bun băiat pe care-l întâlnise, nu era nici pe departe aşa. El nu a vrut niciodată să aibă o relaţie cu ea… poate nici măcar de prietenie. Nu a evitat-o pentru că nu ştia ce răspuns să-i dea, ci pentru că pur şi simplu nu se simţea bine în preajma ei. De altfel, Melania remarcase că de fiecare dată când era cu cei din gaşca lui, comportamentul îi era cu totul altul, degajat, relaxat. Când era cu ea, parcă se transforma total, îi arăta ceea ce voia ea să vadă, se comporta frumos, vorbea frumos, dar păstra o oarecare distanţă. O nenorocită şi idioată distanţă care durea de mii de ori mai mult decât un “Nu” hotărât. De multe ori se gândise cât ar vrea să fie cu ea aşa cum e cu ceilalţi, dar se minţise singură că asta o să vină în timp.

Înainte să se dezlipească de lângă perete, nu s-a putut abţine să nu spună cu voce tare : “Câtă dreptate a avut Silvia ! ” .

Advertisements

9 thoughts on “Poveste fără sfârşit… 8th page

  1. Hehe mersi. Ma bucur ca ti-au placut. Ti-am citit blog-ul si imi place. Te voi pune la blogroll if you don’t mind.

  2. M-am trezit la munca ca nu mai raspundeam la telefoane, la mailuri, la nimic. Pentru ca citeam. Desi recunosc ca nu-mi place sa citesc pe net articole lungi pentru ca de cele mai multe ori ma plictisesc, povestirea m-a prins. In mare parte ca imi aduceam aminte de mine si de relatiile din liceu. Spor!

    • Mulţumesc! M-a surprins plăcut aprecierea ta, ca de altfel şi restul aprecierilor primite.
      Mi-ar plăcea să revii la sfârşitul poveştii cu ceva comentarii şi critici.

      P.S. Sper că nu ţi-am făcut probleme la muncă. 😀

    • Merci! Mă bucur că-ţi place.
      Din păcate în ultima vreme n-am prea avut timp să dau frâu liber şi părţii mai “lirice” din mine. Sper să mă regăsesc curând. 🙂

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s