Poveste fără sfârşit… 4th page

Greu de înţeles ce se petrecea cu ea acum. Suferea, cu siguranţă suferea, dar nu mai putea să plângă. Poate că ochii ei de un verde străveziu secaseră sau gerul de afară făcuse ca lacrimile să îngheţe. A ajuns acasă în doar câteva minute… aproape că alergase pe drum în încercarea de a se calma. A mers în camera ei şi a pornit laptopul, pentru a asculta veşnicele colinde, dar nu pentru că ar fi dus dorul lor sau ar fi vibrat de spiritul Crăciunului, ci pentru că a fost primul folder pe care l-a văzut în faţa ochilor. Nu contau versurile, nu conta ritmul, voia doar să simtă, măcar puţin, că nu e singură. S-a schimbat în pijamale şi s-a băgat în pat fără să mănânce, nu-i era foame. Cum să-i stea gândul la mâncare când simţea că toţi norii ăia plini de zăpadă de pe cer i s-au prăbuşit peste şi o împiedică să vadă, să respire, să simtă? Ar fi vrut să pună mâna pe telefon, să le dea semnalul de alarmă fetelor, dar se făcuse deja 11 noaptea şi nu voia să le strice şi lor seara de Ajun. Încerca să gândească la rece. Să se gândescă la tot ce s-a întâmplat, pentru a putea lua o decizie. Nu ştia de ce, dar simţea cu ardoare nevoia de a lua o decizie. Printre multe altele, nu reuşea să înţeleagă de ce la despărţire a fost aşa de rece şi nu putea să accepte faptul că deşi o văzuse că nu se simte bine, nu s-a oferit să facă nimic pentru ea, nici măcar să o conducă până acasă.

                Noaptea a trecut, dar iarăşi fără rezultatele aşteptate. Deşi a adormit undeva aproape de ora 3 dimineaţa, Melania nu a reuşit să-şi atingă scopurile. Aştepta acum ajutor din partea Silviei şi a Laurei, care deja se făcuseră comode pe canapea, în faţa măsuţei pline de bunătăţi.

– Deci…  (spune Melania, după ce termină de povestit ambele întâmplări cu lux de amănunte)

– Eu cred că ai tendinţa să exagerezi prea mult Mel.

– De acord cu Silv.

– OK, exagerez, probabil. Ce-i de făcut? Spaţiul destinat ideilor, din creierul meu, e cam….. empty.

– Eu cred că primul pas a fost făcut. Adică nu trebuie să te mai stresezi cu introducerile. Ai putea…. să treci la atac? (propune Laura)

– Dacă se poate detaliat… şti că sunt o novice în treburile astea.

– Păi… acum ai putea să intri în vorbă cu el la liceu sau, având în vedere că e vacanţă, să-l adaugi în lista de mess. Nu mai e nevoie să verifici dacă te ştie. Şi cred că … ai putea să porneşti o discuţie destul de lejer.

– Eu cred că ai putea să mai aştepţi puţin cu messul, poate face el ceva. Cine ştie?

– Hmmmmmm.. da, poate că e bine să mai aştepţi. Măcar până la Revelion. Cred că o săptămână e destul.

– Perfect! Iar dacă nu reacţionează, îi dai un mesaj de Revelion şi vezi dacă, şi ce răspunde.

Deci avea de aşteptat o săptămână? Nu prea-i convenea Melaniei, dar trebuia să recunoască faptul că  avea sens ceea ce ziceau fetele.

– OK. O săptămână să fie!

                    În săptămâna respectivă totul a decurs normal : ziua vizite ale rudelor, seara ieşit în oraş cu fetele. A încercat să se relaxeze, să se bucure cât de cât de sărbători şi să se molipsească de entuziasmul fetelor cu privire la petrecerea de Revelion. În sufletul ei însă, număra fiecare oră ce trecea şi în care nu primea niciun semn de la Raul. Încetul cu încetul, termenul acela fix, bătut în cuie, de o săptămână, se scurgea fără drept de apel şi odată cu el scădeau şi speranţele Melaniei. De ce se întâmpla aşa? De ce tocmai cel pe care-l voia o ignora total? Erau atâţia alţii care încercaseră s-o cucerească, dar pe care-i refuzase… iar pentru el… pentru el parcă nici nu exista, parcă era invizibilă.

                  Cu o seară înainte de Revelion, în timp ce proba rochia pentru petrecere, îşi privea pierdută reflexia în oglindă şi…… se simţea mai singură ca niciodată. Îşi dădea seama pentru prima dată că nici diplomele, nici trofeele, nici medaliile, nici notele de 10 nu-i ţineau de cald, nu-i ştergeau lacrimile de pe obraji, nu o consolau cu o îmbrăţişare. Toate astea erau reci, fără suflare, fără o inimă care să pompeze sângele clocotind de emoţii şi sentimente.

                       A pus mâna pe telefon şi fără să se gândescă de 2 ori, a început să scrie un mesaj. Nu ştia încă sigur dacă o să aibă suficient nerv să-i dea şi Send. Poate în timp ce scria, spera că astfel va reuşi să-şi verse frustrările, dar nu-l va trimite. Şi totuşi… după câteva minute de tastat, a trimis mesajul, s-a aşezat pe pat şi a făcut lucru de care în ultima vreme se săturase până peste cap : a aşteptat…

 

– Mel ! Mel ! Melaniaaa!

– Laura? Ai putea… te rog frumos, să nu mai ţipi aşa?

– Cum ai vrea să nu ţip, când… se presupune că la 2 o să fim la coafor, iar tu la 1 şi jumătate eşti încă în pat? Şi în plus… ai putea să-mi spui şi mie de ce eşti îmbrăcată aşa?

– Aşa cum?

S-a lămurit imediat ce a deschis ochii şi a văzut rochia de un roz pal, şifonată în ultimul hal. Adormise îmbrăcată cu ea, în timp ce aştepta… Nu voia să-şi amintească ce aştepta.

– Melania, poţi să ne explici şi nouă ce ai făcut? (strigă Silvia pe un ton iritant în timp ce-i butona telefonul)

– Ăăăă.. eu? Nnnnimic. N-am făcut nimic. Doar… doar am adormit cu rochia pe mine. (se bâlbâie în încercarea de a minţi)

– Da? Şi atunci cum a apărut ăsta aici?

Silvia îi întinse telefonul, fiind deja mult prea intrigată de faptul că prietena ei o minţea ca pe un copil de grădiniţă. Melania a luat telefonul şi s-a apucat să citească. Nu-şi mai amintea clar ce scrisese noaptea trecută.

“Îţi mărturisesc sincer că m-a surprins mesajul tău aproape la fel de mult cum mă uimeşte faptul că te duci la o petrecere, chiar şi de Revelion. Nu te ştiam aşa. De fapt, nu aveam de unde să te ştiu, n-ai făcut niciodată parte din cercul în care mă învârt eu. Am alte planuri. Dar cine ştie? Poate e aşa cum ai zis tu… poate ne vedem la miezul nopţii undeva, prin centru. Să te distrezi! Un an nou fericit! ”

Răspunsese. Raul răspunsese la mesaj. Nici nu mai avea curiozitatea să-şi amintească ce i-a scris, acum că reuşise să stabilească o legătură cu el. Brusc, ziua-i era învelită în raze de soare, deşi afară ningea cu fulgi mari şi deşi.

– „Cum ai zis tu”…

– Fetelor, vă rog… nu-mi stricaţi ziua. Mesajul ăsta tocmai mi-a schiţat un zâmbet pe faţă… ar trebui să vă bucuraţi pentru mine, nu?

– I-ai dat mesaj, aşa-i? N-ai mai rezistat.

– Da, i-am dat. Da, n-am mai rezistat. Şi… nu, nu regret că am făcut-o, dacă asta te pregăteai să întrebi, Silv.

Acum că totul se lămurise, puteau să-şi vadă liniştite de pregătirile pentru seara ce avea să vină. Bineînţeles că tot restul zilei s-a vorbit despre magicul mesaj, magica petrecere, magica viitoare întâlnire… Totul era magic!

 

Petrecerea era reuşită, muzică bună, mâncare gustoasă şi companie agreabilă, dar… Dar, cu toate astea, abia aştepta să meargă în centrul oraşului, la miezul nopţii…

– Cred că ar trebui să ne grăbim, altfel vom pierde numărătoarea inversă. (remarcă Bogdan, un prieten de la petrecere)

– Ştefan, ia tu, te rog frumos aparatul de fotografiat al Laurei de pe masa din living!

– Mel, pot să te rog ceva? (îndrăzni să spună Ştefan în timp ce se ducea spre living)

– Desigur, spune.

– Oricine ar fi motivul tremurăturilor tale… încearcă să te bucuri la maxim de clipele astea. Doar aşteptăm de un an, nu? (zise el, schiţând un zâmbet de încurajare)

– O să mă străduiesc. Merci pentru grijă.

Pe străzi, multă  gălăgie făcută de şi mai multă lume care mergea să admire spectacolul organizat la trecerea dintre ani. Să-l caute pe Raul în toată nebunia asta, devenea o adevărată aventură, dar Melania avea un sentiment că totul va fi bine şi măcar de data aceasta va avea soarta de partea ei. Fericire, zâmbete, bliţuri, urări şi îmbrăţişări oriunde îţi aruncai ochii. Bogdan şi Ştefan erau fotografii de serviciu în gaşca lor, nu ratau pe nimeni.

– Haideţi să facem o poză în care să fim cât mai mulţi… să fie anul fotografiilor şi al prieteniei! (propuse Ştefan la doar câteva minute de la ora 12)

– Da, nu-i o idee rea. Cristi,Andreea,Raul, veniţi şi voi cu ai voştri pentru o poză de super-grup! (strigă Bogdan în încercarea de a umple cadrul de feţe zâmbitoare)

Din fericire, erau toţi prea ocupaţi cu aşezatul, aşa că n-a observat nimeni reacţia Melaniei şi încercările ei de a se aşeza cât mai aproape de el. Începea anul cu nişte clipe de vis, alături de o gaşcă de prieteni minunaţi şi de cel de care se îndrăgostea ; simţea atâtea chestii frumoase pe care înainte nu le simţise, încât nu-i venea să creadă că a trăit atâta amar de timp fără ele.

– La mulţi ani! (se aude în spatele ei o voce aşa de cunoscută, dar în acelaşi timp parcă…. uitată)

– La mulţi ani! (răspunse ea ferm, eliberată fiind acum de emoţiile ce altădată îi gâtuiau vocea)

– Uite că ai avut dreptate, ne-am întâlnit sub focul de artificii şi mai facem şi poze în mijlocul străzii.

– Da, se pare că am avut şansă….. să am dreptate. A fost o noapte interesantă… adică.. încă este. M-am distrat şi am experimentat lucruri cu totul noi.

– Sunt convins! Acum! Zâmbeşte, repede!

– Poftim?

– Pentru fotografie!

– Aaa.. da..

– Bine măi, mă bucur că te-am văzut. Eu trebuie să plec. Distracţie plăcută în continuare!

– Şi eu mă bucur! Distracţie plăcută şi ţie!

Restul serii, Melania a fost euforică. Lăsase în urmă lacrimile şi deziluziile de până atunci şi se bucura de ceea ce i se întâmpla în prezent.

Advertisements

2 thoughts on “Poveste fără sfârşit… 4th page

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s