Poveste fără sfârşit… 3th page

Poate că este adevărat proverbul “Noaptea e un sfetnic bun”, dar se pare că nu şi în cazul Melaniei. A doua zi dimineaţă s-a trezit mai confuză chiar şi decât era noaptea precedentă. A plecat buimacă la şcoală şi iarăşi îngândurată. Ceea ce-i ocupa mintea acum era puţin diferit, nu se mai întreba ce se întâmplă cu ea pentru că reuşise în mare parte să accepte că… pentru prima dată… era interesată de un băiat. Se gândea la prietenele ei, la cum o să le spună, ce reacţie or să aibă şi… mai ales, ce sfaturi o să primească de la acestea. Silvia şi Laura îi erau prietene de câţiva ani buni, se înţelegeau bine, stăteau mereu împreună la şcoală şi erau singurele care reuşeau să o scoată din casă la un suc în oraş, din când în când. Au fost alături de ea în momentele fericite, au râs şi s-au bucurat de momentele bune, dar… aveau să fie la fel de apropiate şi într-o astfel de situaţie? Tot drumul până la liceu s-a gândit la lucrurile astea. Era exclusă din start opţiunea de a le ascunde adevărul pentru că nu suporta să mintă şi în plus… avea urgent nevoie de sfaturi.

A venit momentul. După o introducere cât se poate de minuţioasă, Melania le spune :

– Eeei da, cred că după ce s-a întâmplat ieri, cred că… de fapt, sunt aproape sigură… deşi refuz încă să accept..

– Poţi să fi puţin mai clară şi scurtă? Mor aici de inimă şi ni se termină şi pauza (spuse Silvia).

– ……… cred că mă îndrăgostesc!

 Într-adevăr, fetele au fost în stare de şoc timp de câteva momente după magica frază. Nu se aşteptau ca Melania să se îndrăgostească, aproape că se obişnuiseră cu ea aşa… singură. De ce trebuia să fie altfel de acum înainte?

 – Cred că glumeşti! (reacţionează într-un final Laura)

– Tu crezi că am chef de glume pe asemenea subiecte la ora asta?

– Dar nu se poate mă, ai refuzat atâţia până acum şi tocmai pe el te-ai găsit să-l alegi?

– Dar tu crezi că l-am ales??? Îţi povestesc de 10 minute cum stau lucrurile… şi tu..

– Da, poate nu s-a exprimat corect, dar… Mel, să fim serioase… Raul??? Şti că se crede un adevărat Don Juan şi nu ia în serios nicio relaţie, sau mai bine zis, nicio fată. De când te cunosc, ai fugit de astfel de persoane, adică, ai fugit în general de băieţi. Nu ştiu ce să zic (completează Silvia).

                 Se părea că temerile ei aveau totuşi temei. Fetele nu erau deloc încântate de noua ei ispravă şi nu foarte dispuse să o sprijine sau să o sfătuiască. Au trecut câteva zile bune până au reuşit să lămurească lucrurile şi să le obţină sprijinul, dar îndoiala cu privire la sinceritatea lor, se născuse deja. În aceste zile s-a întâlnit întamplător cu Raul de mai multe ori decât în cei 3 ani de când îl cunoştea şi cu fiecare clipă trecută îşi dădea seama că este ceva serios ceea ce se întâmplă cu ea.

Nu avea tupeul să-l abordeze, aşa că… la sfatul prietenelor ei a început să forţeze cât mai multe întâlniri “întâmplătoare”, în speranţa că totuşi, o să facă el un pas spre ea. După 2 săptămâni, aproape că fierbea în suc propriu : nici un semn. Nu era de ajuns că nu se putea înţelege pe ea… acum se chinuia să-l înţeleagă şi pe el de ce nu reacţionează, de ce nu o remarcă, de ce, de ce, de ce???

Se apropiau sărbătorile de iarnă când se hotărâse să încerce să se bage în seamă cu el, să facă rost de numărul lui de telefon sau ID de mess. Nu i-a fost tocmai greu, având în vedere că sora Laurei era în aceeaşi clasă cu el. De fapt, îi aflase întregul orar şcolar şi extra-şcolar, în încercarea de a concepe un plan perfect. Se transformase total, nu mai acorda mult timp învăţăturii pentru că nu putea să se concentreze, ieşea  zilnic în oraş pe orice motiv, doar pentru a-l zări câteva clipe şi petrecea foarte mult timp imaginându-şi cum o să fie clipa în care vor interacţiona. Şi… ce ocazie mai bună de a “interacţiona”, decât spectacolul de Crăciun, ce avea să se desfăşoare peste doar 2 zile?

Avea nevoie de pregătire sufletească, încurajări şi sfaturi, aşa că şi-a invitat prietenele pe la ea, la o ciocolată caldă pentru a discuta.

 – Nu te mai stresa atât! E doar un băiat, nu un zeu! (îi tot spunea Laura)

– Da, pentru voi e uşor să fiţi calme, dar trebuie să înţelegeţi că nu e tocmai situaţia în care mă simt cel mai confortabil.

– Da mă, înţelegem, dar trebuie să te calmezi, să fii cât se poate de lucidă, pentru că altfel rişti să te pierzi cu totul. (adaugă Silvia)

– OK, deci mergem la spectacol, ne orientăm cam pe unde s-a aşezat el şi mergem “întâmplător” pe un rând mai în faţă. O să-l salut, după care..

– Nu !!!

– Ce? Ce-am greşit Silv?

– Opreşte-te din scenariile astea stabilite până la ultimul detaliu, pentru că s-ar putea să fii dezamăgită.

– De ce?

– Are dreptate, am văzut şi eu pe propria-mi piele ca niciodată lucrurile nu decurg aşa cum îţi imaginezi.

– Adică n-ar trebui să-l salut?

– Nu prostuţo, nu trebuie să te gândeşti ce o să faci în fiecare secundă şi ce o să zici. Lasă totul să vină de la sine, fii tu însăţi!

 „Corect, o să fiu eu însămi!” îşi tot repeta în seara spectacolului. S-a aranjat cum a ştiut ea mai bine, a răsuflat adânc şi a pornit spre locaţia magică. La intrare, înghesuială mare (mai mult din cauza gerului de afară decât datorită interesului pentru ruginitele colinde), nu reuşea să le zărească nici pe fete, darămite pe Raul. După ce a reuşit să intre, Melania încerca să se orienteze, dar nu vedea nimic de puzderia de oameni. Iar după ce că nu era tocmai artistă în mersul pe tocuri, s-a mai ales şi strivită.

 – Uită-te pe unde calci, ameţitule!

– Oh, scuze, dar uită-te şi tu ce îmbulzeală e aici, n-am pe unde s-o iau.

– Raul ?

– Eu însumi.

– Ăăă.. eu.. scuze… eu sunt..

– Melania. Ştiu. Ne cunoaştem de 3 ani, ai uitat?

– Ăăă.. da, aşa-i. N-am vrut să fiu nepoliticoasă, dar nu sunt foarte stabilă pe tocurile astea şi nu mi-a picat tocmai bine când m-ai strivit.

– E în regulă. A, uite-i pe prietenii mei. Mă duc la ei. Pa-pa!

– Pa..

                  Era dezamăgită. Dezamăgită de ea însăşi, de cum i-a vorbit şi dezamăgită de el, de faptul că…că…..   Nici ea nu ştia clar de ce. Se aranjase special pentru el, dar nu a avut nicio reacţie, nici un compliment, nimic. Ce nu era în regulă?

            Deşi s-a aşezat împreună cu fetele pe rândul din faţa lui, nu a mai avut puterea să facă nimic, nici măcar să se bucure de spiritul sărbătorilor. Avea lacrimi în ochi, dar nu de emoţia colindelor ci de frustrare, durere şi dezamăgire că inima-i bătea din ce în ce mai tare din nimic.

 – Fetelor, eu cred că plec, nu mă simt bine, am nevoie de… aer şi linişte. Ne vedem de în ziua de Crăciun, la mine acasă.

– Mel, nu poţi să pleci în starea asta, tu nu vezi că-ţi tremură picioarele şi ai ochii plini de lacrimi?

– Stai liniştită Laura, o să fiu bine.

             Nu observase că el nu mai era în sală când s-a ridicat, a ieşit şi  s-a aşezat pe trepte afară, dând drumul şiroaielor de lacrimi şi suspine. Era pentru prima dată când nu obţinea ce voia. Se obişnuise să câştige fiecare concurs la care participa, fiecare premiu, să aibă succes de fiecare dată. De ce trebuia să fie altfel de data asta? Prima experienţă de genul ăsta şi deja primul eşec? Toate gândurile astea aproape ca îi provocau mai multă durere decât indiferenţa lui.

 

 – Aşa rău te doare unde te-am strivit?

 Se aude un glas suav la doar câţiva centrimetri de ea şi imediat simte o mână caldă pe umărul ei. Era şocată. Ce avea să-i răspundă? Nu putea să-i spună… „ şti… plâng din cauza ta”.

 

– A.. nu.. ! Mă simt bine.

– Dacă zici tu… aşa trebuie să fie. Mergi înăuntru?

– Nu, plec. Am ceva de rezolvat.

– OK. Pa!

– Sărbători fericite!

– Sărbători fericite şi ţie!

Advertisements

2 thoughts on “Poveste fără sfârşit… 3th page

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s