Archive | September 2009

Poveste fără sfârşit… 7th page

N-a fost sfârşitul lumii şi bineînţeles că soarele a răsărit iar, îmblânzind gerul de februarie de afară. Suprinzător, Melania se simţea bine. Nu zburda de bucurie pe stradă şi nici nu cânta prin sala de clasă, dar gustul acrişor al experienţei din seara precedentă trecuse, realizase că n-are de ce să regrete ceea ce a făcut. Se simţea chiar mai bine decât în ultima vreme, pentru că era liberă… liberă de greutatea pe care o avea pe suflet de fiecare dată când vorbea cu el şi trebuia să-şi ascundă fiecare bătaie de inimă mai puternică. Nu le-a spus nimic fetelor în ziua respectivă, nu ştia practic ce şi cum să le spună şi în plus, îi era bine aşa, chiar nu avea nevoie să se insiste pe subiectul ăsta. Era prea ciudat calmul cu care a depăşit situaţia chiar şi pentru ea însăşi, dar nu voia să-şi mai bată capul cu fel de fel de ipoteze şi scenarii.

Zilele următoare s-au scurs liniştit. În afară de faptul că le-a mărturisit Silviei şi Laurei cele întâmplate, nu s-a mai petrecut nimic deosebit, nu a dat ochii cu el prin liceu sau prin oraş, iar pe mess şi-a respectat promisiunea de a-i acorda spaţiu. S-a ales însă Continue reading

Poveste fără sfârşit… 6th page

Următoarele săptămâni au fost cu adevărat magice pentru Melania pentru că totul îi mergea ca uns : îşi regăsise ritmul la şcoală şi în activităţile ei, se simţea tot mai aproape de Raul şi se înţelegea perfect cu prietenii. Fiecare zi îi era încărcată, de dimineaţa devreme până târziu în noapte, dar nu se simţea extenuată pentru că satisfacţiile pe care le avea îi dădeau energie suficientă. Adeseori se gândea că e prea frumos ca să fie adevărat, dar încerca să alunge repede ideea din mintea ei ca să nu-şi umbrească singură fericirea. Cu trecerea timpului, ajungea să ceară din ce în ce mai mult de la ea însăşi, simţea că e capabilă să obţină orice-şi propunea şi încerca tot mai multe lucruri. Nu avusese însă curajul să facă ceva decisiv şi în ceea ce-l privea pe Raul, nu-şi găsea cuvintele să-i spună ce simte şi tot amâna momentul, în speranţa că totuşi va face el „acel pas”.

                      La una din întâlnirile cu fetele, a deschis după foarte mult timp subiectul delicat pentru că simţea nevoia să vorbească şi să fie ascultată.

– Fetelor, ştiu că Continue reading

Poveste fără sfârşit… 5th page

A doua zi, fetele s-au întâlnit pentru a schimba impresii despre prima lor petrecere de Revelion împreună, adică… pe scurt.. o bârfă mică între fete.

– Vaiiii… era aşa de frumos, Laura! Geaca aia neagră…cu pantalonii ăia gri, iar gulerul cămăşii în carouri… şi părul, ce mişto îi stătea…. bărbierit fresh… şi.. ochii, parcă mă învăluiau în ciocolatiul lor.. şi ..şi..

– Ca în poza asta?

– Wow! Al tău era aparatul?

– Daaaaaa, ai uitat că era la Ştefan?

– Uită-te şi tu…. ce zâmbet are!

– Mel, calmează-te! Nu te mai agita aşa tare. Nu te entuziasma atât de repede, nu te arunca , cu capul înainte doar pentru că ţi-a vorbit frumos şi arăta OK!!!

– Şi mirosea aşa biiiiiineee….

– Offffff.. eşti o cauză pierdută! Ce ne facem noi cu tine?

Brusc, Melania se repezi la laptop şi-i ceru Silviei să-i dea telefonul de pe măsuţă. Tastează ceva rapid şi se întoarce la prietenele ei cu un zâmbet larg pe faţă, care aproape că-i unea urechile.

– Spune-mi că n-ai făcut ce cred eu că ai făcut şi zâmbetul ăsta nu are legătură cu ceea ce discutam mai devreme. Te rog, spune-mi că mă inşeală intuiţia. (spuse Laura speriată de ideea din mintea ei)

– Dacă te gândeşti că l-am adăugat în listă şi că sunt zâmbitoare pentru că sunt fericită că voi vorbi din nou cu el în timp ce-i voi trimite pozele…. atunci, nu, nu te înşeală intuiţia.

– Oh God! Cum era faza cu răbdarea şi limitarea emoţiilor? Mel…. Laura are dreptate, nu-i mai da atâta credit, nu-l cunoşti, iar dacă e să te ghidezi după faima pe care o are…. cu siguranţă n-ar trebui să-i dai nici 10% credit din cât îi dai tu!!

– Offff.. vă pricepeţi de minune să-mi stricaţi fericirea în ultima vreme! De ce sunteţi aşa nesuferite cu mine? Sunt fericită, ar trebui să vă bucuraţi împreună cu mine, nu să mă descurajaţi.

– Nu vrem mă, să te descurajăm, dar chiar tu ai spus-o acum ceva vreme că nu te prea pricepi şi că e prima ta experienţă de genul ăsta.

– Da, şi noi ne simţim datoare să te avertizăm măcar de nişte chestii pe care le cunoaştem mai bine decât tine.

– Bine, bine, bine, am înţeles. Dar chiar vreau să fac ceea ce fac. Nu vreau să rămân cu îndoieli şi întrebări fără răspuns. Prefer să regret că am făcut ceva decât să-mi storc creierii mai târziu, întrebându-mă “Cum ar fi fost dacă?”.

Discuţia le-a fost întreruptă de faptul că, pe ecranul laptopului Continue reading

Iarnă…

Ieri, o prietenă mi-a pomenit de poezia postată acum multă vreme într-un articol şi mi-am amintit de o altă poezie pe care aveam intenţia s-o postez.

Este vorba despre prima poezie compoziţie proprie, peste care s-au aşternut câţiva ani, dar pe care eu continui s-o ador… aşa… stângace cum a ieşit. Vă previn că nu-i reuşită, aşa că…. să nu fiţi dezamăgiţi. 😛

 

 Iarnă

Mi-e dor de Continue reading

Poveste fără sfârşit… 4th page

Greu de înţeles ce se petrecea cu ea acum. Suferea, cu siguranţă suferea, dar nu mai putea să plângă. Poate că ochii ei de un verde străveziu secaseră sau gerul de afară făcuse ca lacrimile să îngheţe. A ajuns acasă în doar câteva minute… aproape că alergase pe drum în încercarea de a se calma. A mers în camera ei şi a pornit laptopul, pentru a asculta veşnicele colinde, dar nu pentru că ar fi dus dorul lor sau ar fi vibrat de spiritul Crăciunului, ci pentru că a fost primul folder pe care l-a văzut în faţa ochilor. Nu contau versurile, nu conta ritmul, voia doar să simtă, măcar puţin, că nu e singură. S-a schimbat în pijamale şi s-a băgat în pat fără să mănânce, nu-i era foame. Cum să-i stea gândul la mâncare când simţea că toţi norii ăia plini de zăpadă de pe cer i s-au prăbuşit peste şi o împiedică să vadă, să respire, să simtă? Ar fi vrut să pună mâna pe telefon, să le dea semnalul de alarmă fetelor, dar se făcuse deja 11 noaptea şi nu voia să le strice şi lor seara de Ajun. Încerca să gândească la rece. Să se gândescă la tot ce s-a întâmplat, pentru a putea lua o decizie. Nu ştia de ce, dar simţea cu ardoare nevoia de a lua o decizie. Printre multe altele, nu reuşea să înţeleagă de ce la despărţire a fost aşa de rece şi nu putea să accepte faptul că deşi o văzuse că nu se simte bine, nu s-a oferit să facă nimic pentru ea, nici măcar să o conducă până acasă.

                Noaptea a trecut, dar iarăşi fără rezultatele aşteptate. Deşi a adormit undeva aproape de ora 3 dimineaţa, Melania nu a reuşit să-şi atingă scopurile. Aştepta acum ajutor din partea Silviei şi a Laurei, care deja se făcuseră comode pe canapea, în faţa măsuţei pline de bunătăţi.

– Deci…  (spune Melania, după ce termină de povestit ambele întâmplări cu lux de amănunte)

– Eu cred că ai tendinţa să exagerezi prea mult Mel.

– De acord cu Silv.

– OK, exagerez, probabil. Ce-i de făcut? Spaţiul destinat ideilor, din creierul meu, e cam….. empty.

– Eu cred că primul pas a fost făcut. Adică nu trebuie să te mai stresezi cu introducerile. Ai putea…. să treci la atac? (propune Laura)

– Dacă se poate detaliat… şti că sunt o novice în treburile astea.

– Păi… acum ai putea să intri în vorbă cu el la liceu sau, având în vedere că e vacanţă, să-l adaugi în lista de mess. Nu mai e nevoie să verifici dacă te ştie. Şi cred că … ai putea să porneşti o discuţie destul de lejer.

– Eu cred că ai putea să mai aştepţi puţin cu messul, poate face el ceva. Cine ştie?

– Hmmmmmm.. da, poate că Continue reading

Highschool memories…

Alaltăieri a început şcoala…  Nu, pentru mine încă nu. Mai am vreo 2 săptămâni (oficial) de relaxare şi no stress. Bine, nu că ar fi prea mult stres până în sesiune 😀

Faza e că, de la atât de multe reportaje despre începutul anului şcolar m-a apucat nostalgia. 😦  Mi s-a făcut un dor nebun de liceu, de fosta dirigă şi foştii profi, de foştii colegi, de ambianţa de acolo…. de TOT. Am încercat să-mi potolesc foamea de trecut, făcând o vizită p-acolo, dar mai rău mi-am făcut. A fost aiurea rău să mă duc pentru al doilea an doar să salut şi să întreb de sănătate. Aş fi vrut atât de mult să urc la fosta clasă, să mă aşez în bancă şi să aştept venirea unuia dintre profesori la oră.

Mi-e dor de Continue reading

Eeeeeeeh… aşa mai merge ! :D

După cum spuneam în postul trecut, am urmărit finala de la US Open (m-am culcat la 4 fara 20, d-aia m-am trezit buimacă azi :D). Ţin să precizez încă de la început că am fost plăcut surprinsă atât de frumuseţea jocului, cât mai ales de rezultat. Îi acordam şanse lui del Potro, dar undeva sub 50%. După cel de-al doilea set eram fifty-fifty. După cel de-al treilea… mă pregăteam să mă culc :)) aveam deja 36 de ore în care nu dormisem decât 7… deci vă imaginaţi cum eram. Mă rog.. nu m-am culcat, am avut răbdare şi pentru setul 4, set după care eram şocată. Nu ştiu dacă am văzut recent vreun meci în care Federer să fi pierdut 2 tie-breakuri în acelaşi meci. Chestia asta mi-a dat serios de gândit şi să înclin balanţa către del Potro. Jocul acestuia, din setul decisiv mi-a confirmat aşteptările :  echilibrat, calm dar în acelaşi timp foarte motivat, precis şi mai ales foarte puternic, în FORŢĂ. Îmi fugise cu totul somnul, aşa că am putut să mă bucur 100%  fiecare punct. De partea cealaltă a fileului, Federer era din ce în ce mai nervos, parcă nu putea să accepte că adversarul lui chiar joacă foarte bine şi reuşeşte să-l surclaseze. Se pare că până şi roboţelul elveţian are scurtcircuite din când în când :P.

                   Ce să mai spun…. Continue reading