Finala Australian Open 2009 – un exemplu de forţă şi emoţii

Euforia tenisului a început dintr-o joacă, sau mai bine zis, din prietenie. Adică un bun prieten care nu reuşea să privească turneul de la Wimbledon la TV, mă rugase să-l ţin la curent cu evoluţia scorurilor. Pentru asta, bineînţeles trebuia să mă uit la acele meciuri. Iniţial, trebuie să recunosc că n-am fost tocmai încântată pentru că nu-mi plăcea tenisul. Mi se părea mult prea plictisitor să stai să te uiţi chiar si 5 ore la un meci, plus că nu ştiam nici regulile de joc. Ei bine, primul meci pe care am fost “obligată” să-l văd a fost unul în care juca un anumit Rafael Nadal, care, din câte spuneau comentatorii, câştigase cu doar câteva săptămâni înainte, pentru al doilea an consecutiv, turneul de la Roland Garros. După primul set eram deja fermecată. Aşa cum odată mă fascinase să-l văd pe Michael Schumacher revenind în cursă şi câştigând-o după ce fusese undeva dincolo de mijlocul clasamentului, aşa mă uimea jocul puştului ăstuia. Şi… deşi nu prea aveam eu habar de tenis, şi auzisem până atunci decât de Federer, mi-am zis în sinea mea “Băiatul ăsta e genial ! Dacă nu cumva este cel mai bun, sigur o să ajungă la un moment dat”.

În anul respectiv (2006), a ajuns în finala turneului, pierzând în faţa lui Roger Federer. La fel şi în anul următor.

Revanşa urma să vină în cel mai frumos an al carierei lui de până acum (2008), când după o finală de poveste şi-a atins “cel mai mare vis” după cum se exprima chiar el.

Visul a devenit şi mai frumos de doar câteva zile, de când acest fraged Nr.1 mondial a reuşit să câştige primul titlu de Grand Slam pe suprafaţă rapidă.

Mulţi spun că n-a fost o partidă de nivelul celei de anul trecut de la Wimbledon, dar eu mă încăpăţânez să-i contrazic. A fost un meci intens, în care ambii jucători au dat totul, până la ultima fărâmă de energie. Şi tocmai prin această prismă susţin că a fost magic. Pentru că adevărata luptă nu s-a dat la nivel de “rachetă-minge” ci la nivelul nervilor. Federer era mai fresh ca oricând, după o semifinală uşoară cu Roddick, Nadal avusese cu o zi mai puţin de odihnă si trebuia să fie recuperat dupa un meci maraton impotriva lui Verdasco. Criticii, cârcotaşii, specialiştii, pasionaţii… cu toţii erau gata să parieze fără drept de apel pe fostul lider mondial. Este adevărat că şi eu am avut momente, de vineri seara şi până când a început finala, în care m-am întrebat dacă va putea Rafa să-şi revină din punct de vedere fizic într-un timp atât de scurt, dar speram şi încercam să-mi păstrez încrederea în el. Cu toate astea, la final, am fost surprinsă. Nu de rezultat, nu de faptul că a trecut peste, ci de modul în care a făcut-o. A dominat din prima clipă până în ultima, deşi a avut parte de destule evenimente care-l puteau dezorienta şi-l puteau face să-şi piardă concentrarea. Iar momentul în care s-a văzut poate cel mai clar că el a fost cel care a dictat lucrurile în arenă (din punct de vedere psihic) a fost cel în care marele campion (pentru că,deşi nu sunt o mare admiratoare a lui Federer, nu pot să nu-i recunosc valoarea şi importanţa pe care şi le-a câştigat prin propria-i muncă) a izbucnit în lacrimi. Da’ ce spun eu aici ? A început să plângă precum un copil care nu avea pe nimeni lângă el să-l ia în braţe, să-i şteargă şiroaiele ce-i abundau obrajii şi să-l încurajeze. Un plânset cu sughiţuri declanşat de căderea mentală. Sunt convinsă că n-ar fi fost atât de greu de acceptat o înfrângere în alte circumstanţe. Gândul că a pierdut un meci în faţa unui jucător extenuat fizic, nerefăcut complet şi debutant într-o finală de Australian Open l-a făcut să-şi piardă complet calmul tipic elveţian.

După părerea mea, finala asta reprezintă ceva foarte interesant în tenis, anume, un meci câştigat 99% cu puterea minţii, o putere izvorâtă dintr-o dorinţă imensă de a împlini un vis şi numai 1% cu puterea corpului (pentru că probabil atât mai rămăsese). Poate că sună a replică de fotbalist autohton “şi-au dorit victoria mai mult decăt noi”, dar se pare că de data aceasta chiar aşa s-a dovedit a fi…

Nu vreau ca toate opiniile mele să pară un elogiu la adresa lui Nadal, pentru că nu asta era ideea. Pur şi simplu n-am putut să rămân pasivă la un asemenea eveniment care m-a făcut să simt atâtea emoţii.

Şi dacă ar fi să trag eu însămi nişte concluzii… aş putea spune:

1) Nu-ţi subestima niciodată adversarul, indiferent de situaţie pentru că această maşinărie numită “corp uman” este o nesfârşită sursă de surprize.

2) Încurajează-te şi nu-ţi pierde niciodată încrederea în tine!

3) Dacă te ascunzi în spatele unei măşti de om intangibil, vei suferi cu mult mai mult decât dacă te-ai exterioriza şi le-ai împărţi celorlalţi suferinţele şi frustrările tale.

Şi nu în ultimul rând, 4) Dacă susţii pe cineva, nu trebuie să fii împotriva celorlalţi, refuzând să le recunoşti meritele !!!

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s