Premiile lu’ Oscărică

Cred că a fost prima dată când am aşteptat cu o oarecare nerăbdare să văd câştigătorii premiilor Oscar. Poate şi datorită faptului că am văzut câteva din filmele nominalizate.

N-am reuşit să văd transmisiunea live, aşa că.. imediat ce m-am trezit am pornit TVul pe un canal de ştiri, în speranţa că o să descopăr noutatea. Da’ de unde? Am aşteptat mai bine de jumătate de oră şi… nimic. Mă hotărâsem să pornesc calculatorul, când într-un final.. se încumetă cei de la Realitatea să mă informeze şi pe mine 😀

Deşi sunt convinsă că aţi aflat deja cum au stat lucrurile, o să vă dau şi eu rezultatele împreună cu nişte comentarii personale.

• Cel mai bun film : Slumdog millionaire – preferatul meu era The curious case of Benjamin Button, dar trebuie să recunosc că nici câştigătorul nu e tocmai rău.
• Cel mai bun actor în rol principal : Sean Penn (în filmul Milk) – aici chiar nu prea ştiu ce să comentez pentru că n-am avut răbdarea să vizionez filmul încă, dar tind să cred că este cel ce merita acest premiu.

Compensaţie – pasul 1

După ce mi-am aruncat puţin ochii pe ceea ce am postat anterior, mi-am dat seama că involuntar m-am lăsat prea mult purtată de realitatea asta urâtă ce mă înconjoară. Treptat mi-am pierdut doza de vis pe care o pun in fiecare lucru pe care-l fac şi la care ţin foarte mult. Aşa că încerc să mă redresez 😀 .

Primul pas îl fac prin a readuce la viaţă următoarea melodie, care mie-mi dă o stare aparte şi care compensează mizeriile pe care le văd din ce în ce mai des.

Sper să vă placă. Iar dacă nu vă place, nu-i nimic… urmează pasul 2 cât de curând.

Fără titlu = nu mai pot să tastez de râs :D

Într-o noapte de insomnie si o depresie apărută de niciunde… căutam cu o oarecare disperare ceva care să-mi deseneze un zâmbet pe faţă. N-a fost nevoie de prea multă trudă. După doar câteva căutări pe youtube am găsit un filmuleţ cu o altă… “DomniUşoarĂ”  care am înţeles că-şi spune sexy brăileanca (consider că nu sunt necesare majuscule) şi se crede “Ză diva”  (mai diva decât mine 😀 ) şi care probabil după ce a întâlnit o oglindă în cale, s-a gândit să aducă îmbunătăţiri ( oare s-o fi spart oglinda? ).

Halal îmbunătăţiri. Că arată mai naşpa decât înainte =)) =)) =))

Când am văzut clipul, în primă fază am crezut că am vedenii… parcă aveam în faţa ochilor o scenă din desene animate când nu ştiu ce personaj îşi umfla sânii cu pompa până explodau. După vreo 20 de secunde în care m-am holbat de-a binelea… am dat filmuleţul de la început şi abia atunci am băgat de seamă că individa mima o piesă.

Şi iar Valentine’s Day…

Poate că mulţi or să mă critice, dar sărbătoarea asta împrumutată fără drept de apel mi se pare una dintre cele mai mari tâmpenii din calendarul nostru de toate zilele. Nu reuşesc să înţeleg de ce ai tu, ca persoană îndrăgostită, nevoie de o zi ca să spui “te iubesc” şi să dăruieşti ceva. Asta deja nu pare a mai fi dorinţă de a face o plăcere celui iubit ci mai degrabă o obligaţie.

După părerea mea, o relaţie de iubire ar trebui să se schimbe continuu, să nu intervină monotonia nicio clipă. Iar toate surprizele care au rolul de a ţine la distanţă această monotonie să vină din sentimentele dintre cei doi, nu pentru că asta se sugerează non-stop la TV,radio,internet sau pentru că te loveşti la fiecare tarabă de cate o inimă de pluş sau mai stiu eu ce jucării “romantice”.

Aş mai face încă o remarcă…

Suhoi 2 :P

Pentru cei care nu ştiau cine este domnişoara Suhoi şi pentru cei care au ratat momentul de la Happy hour, am postat o parte din discutia dintre Maruţă si Simona Sensual.

Tu de câte ori pe lună recapitulezi tabla înmulţirii ???

Vaiiiii…. în seara asta am făcut iarăşi greşeala să deschid TVul la o emisiune de divertisment.

Happy hour era printre puţinele producţii la care mă încumetam să mă uit fără a ţine o pungă în imediata apropiere, dar de azi începând… am tăiat-o şi p-asta de pe listă. A fost a doua oară în câteva zile când am gustat greaţa de a o vedea pe “vedeta” Suhoi şi am auzit ceva ce nu credeam c-or să-mi audă urechile nici măcar de la ea!!!

Anume, că nu ştie să spună rezultatul calculului 7×8 pentru ca n-a mai recapitulat de mult tabla înmulţirii.

Eu am rămas mută. Nu ştiam dacă să râd sau să plâng. Să râd de etalarea prostiei respectivei sau să plâng de umilinţa pe care o simţeam la adresa mea?

Mă tot gândesc… eu când am recapitulat ultima oară tabla înmulţirii? 😕

Finala Australian Open 2009 – un exemplu de forţă şi emoţii

Euforia tenisului a început dintr-o joacă, sau mai bine zis, din prietenie. Adică un bun prieten care nu reuşea să privească turneul de la Wimbledon la TV, mă rugase să-l ţin la curent cu evoluţia scorurilor. Pentru asta, bineînţeles trebuia să mă uit la acele meciuri. Iniţial, trebuie să recunosc că n-am fost tocmai încântată pentru că nu-mi plăcea tenisul. Mi se părea mult prea plictisitor să stai să te uiţi chiar si 5 ore la un meci, plus că nu ştiam nici regulile de joc. Ei bine, primul meci pe care am fost “obligată” să-l văd a fost unul în care juca un anumit Rafael Nadal, care, din câte spuneau comentatorii, câştigase cu doar câteva săptămâni înainte, pentru al doilea an consecutiv, turneul de la Roland Garros. După primul set eram deja fermecată. Aşa cum odată mă fascinase să-l văd pe Michael Schumacher revenind în cursă şi câştigând-o după ce fusese undeva dincolo de mijlocul clasamentului, aşa mă uimea jocul puştului ăstuia. Şi… deşi nu prea aveam eu habar de tenis, şi auzisem până atunci decât de Federer, mi-am zis în sinea mea “Băiatul ăsta e genial ! Dacă nu cumva este cel mai bun, sigur o să ajungă la un moment dat”.