Amintiri cu Doina

Articol scris pentru proba nr.28 din SuperBlog 2013.

Când eram copil, aveam ritualul  de a cere să ascult câte o poveste în fiecare seară, dar nu pentru că m-aș fi dat în vânt după ele, ci pentru că așa văzusem eu la oamenii mari că obișnuiau să repete anumite activități. Aveam să aflu mai târziu că se numeau tabieturi și că nu era tocmai ceva de bine pentru că reprezentau un semn de bătrânețe (motiv pentru care astăzi le evit cu desăvârșire). Când s-a produs însă declicul? Păi… într-o seară am văzut-o pe mama cum își îmbrăca delicat mâinile într-o soluție albă și parfumată, dar n-am îndrăznit s-o întreb ce era. Apoi a doua seară am văzut aceeași imagine și nu mi-am mai putut stăpâni curiozitatea, așa că am întrebat-o:

– Mami, ce faci tu acolo?

– Îmi dau cu puțină cremă pe mâini, draga mea.

– Cremă de pantofi?

– Nu, puiul mamei! Cremă pentru mâini.

Nu știam încă să citesc, dar vedeam și eu că nu erau trei cuvinte scrise pe ea și mă uitam suspicioasă.

– Așa scrie aici, mami?

– Aici scrie cum o cheamă pe ea. Scrie „Doina”.

– Și ce înseamnă Doina?

– Doina este un nume. Așa cum pe tine te cheamă Ana, pe ea o cheamă Doina.

– Ce frumos!

Am rugat-o să-mi dea și mie să văd cu este și mi-a dat, dar nu am fost mulțumită pentru că voiam mai multă. Așa că a doua zi m-am furișat la sertarul cu minuni, am luat cutiuța cu pricina și m-am apucat să o copiez pe mama. După vreo câteva zeci de minute m-am dus plângând la mama pentru că nu înțelegeam de ce la ea dispărea crema după ce o dădea pe mâini, iar la mine încă era un strat gros. Continuarea este… previzibilă.  Nu, nu m-a bătut, nu m-a certat (foarte tare), ci pur și simplu a izbucnit în râs. Adevărul este că nici nu avea rost să facă altceva, pentru că niciun gest nu ar fi umplut la loc cutia rămasă perfect goală.

Mi-a explicat apoi că ar trebui să găsesc o altă activitate pentru că treaba asta cu hidratatul mâinilor mai avea de așteptat pentru mine. Continue reading

Parteneriatul

Articol scris pentru proba nr.27 din SuperBlog 2013.

Blogosfera este o lume atractivă în care mulți încearcă să pătrundă sperând că vor avea succes; nu degeaba printre cele mai frecvente căutări de pe net se regăsește „cum să faci bani din blog”.  Eu cred că este destul de greu să reușești  dacă pornești pe acest drum doar din interes financiar, pentru că cititorii pe care încerci să-i captezi vor simți dacă faci asta din plăcere și cu plăcere sau doar mimezi și te vor taxa foarte repede. Fără public este clar că nu poți supraviețui, motiv pentru care  trebuie să fii într-o permanentă activitate de atragere/menținere  a numărului de vizite zilnice. Pentru ca toată această muncă  să-ți fie ușurată, trebuie să te integrezi rapid în mediu, să câștigi încrederea altor bloggeri pe care să ți-i faci parteneri, iar în cele din urmă poate vei ajunge să colaborezi și cu firme cu renume.

Teoria pare a fi ușoară, dar oare practica este la fel? Părerea mea este că nu. Un simplu link exchange nu este suficient pentru a considera două bloguri ca fiind partenere (cel puțin din punctul meu de vedere). Parteneriatul consider că trebuie să fie o adevărată simbioză în care ambele părți să ofere ceva și să câștige altceva în același timp. De exemplu, atunci când doi bloggeri devin parteneri, pe lângă trecerea în blogroll mi s-ar părea normal ca fiecare să-și anunțe cititorii despre această schimbare, să-l prezinte pe noul partener și motivele pentru care au luat această decizie și din când în când să facă referire la articolele interesante publicate de către partener. În cazul parteneriatului dintre un blogger și o companie e ceva mai simplu pentru că în general bloggerul este recompensat material pentru articolele scrise în interesul companiei. Destul de rar compania alege să promoveze la rândul ei blogul pentru că reprezintă un efort mult prea mare pentru ea. Continue reading

Cadou simbolic

Articol scris pentru proba nr.26 din SuperBlog 2013.

„Toată lumea știe  că deși anii trec și își pun amprenta pe fizicul meu, sufletul a rămas blocat tot la vârsta copilăriei. Motiv pentru care păstrez încă acea bucurie și acel entuziasm de a face cadouri, de a dărui fără o ocazie anume, ci doar  pentru a mă bucura de surprinderea persoanelor dragi. Îmi place să trăiesc împreună cu acea persoană emoțiile momentului și să le păstrez în suflet ca pe una dintre cele mai de preț amintiri.

Iar astăzi vreau să adaug în acel folder din creierașul meu încă o amintire cu tine. Nu te uita în calendar și nu încerca să te gândești dacă era vreo dată aniversară pe care tu ai ratat-o! Știi mai bine decât oricine că n-am nevoie de calendar ca să-ți fac o bucurie și să-ți alung chiar și pentru câteva minute gândurile negre ce au cam pus stăpânire pe tine în ultima vreme. Nu-mi place să te văd îngândurat și cu atât mai puțin copleșit de idei urâte și temeri.  Nu așa ești tu! Te-am privit și te-am ascultat luni de-a rândul cum ai visat să faci acel lucru, te-am sprijinit cu ce am putut și am încercat să nu fiu tocmai eu cea care te dezamăgește. Nu știu cât de mult mi-a reușit, dar încă nu m-am dat bătută (gest pe care ar trebui să-l faci și tu) și n-am să mă dau vreodată. Nu-ți promit că drumul va fi unul lin, nici că lucrurile vor decurge conform planurilor pe care ți le-ai făcut. Pot doar să-ți spun fără vreo urmă de îndoială că voi fi în continuare aici pentru tine, să-mi împărtășești fiecare bucurie ce știu sigur că va veni, dar și să-ți ridic bărbia și să-ți șterg lacrimile atunci când vei simți că ești pe punctul de a ceda.

Pentru momentele în care vei simți totuși nevoia să fii doar cu tine însuți în căutarea unor răspunsuri, vreau să păstrezi acest cadou simbolic și să recitești mesajul. Continue reading

Dragă Moșule

Articol scris pentru proba nr.25 din SuperBlog 2013.

Dragă Moșule,

Prietenul meu drag, îmi era așa de dor să-ți scriu! Mi se pare insuficientă o singură scrisoare pe an pentru a-ți povesti  ce mi s-a mai întâmplat și cum mă simt. Cred că ar trebui să-ți scriu mai des, dar știu că abia ai timp să o citești pe aceasta și nu aș vrea să-ți creez probleme cu doamna Crăciun, care știu că este destul de geloasă.

Revenind la ale noastre, vreau să-ți mulțumesc pentru dublul cadou de anul trecut, pentru că știu că ai avut o contribuție și la  acea zăpadă apărută din senin în seara de Ajun. Dar sunt convinsă că ai primit încă de atunci gândurile mele de mulțumire, chiar dacă te afli ascuns într-un cotlon, undeva departe. Cred că a fost cel mai frumos dar pe care îl puteam primi, pentru că pe lângă pătura de nea ce s-a așternut și de care ne-am bucurat pe schiuri și pe sanie în ziua următoare, mai tare m-a copleșit emoția atmosferei din acea seară. Eram în familie, adică în cea mai plăcută companie pe care aș fi putut-o avea și m-am întors preț de câteva ore cu gândul în copilăria după care tânjesc groaznic de tare. Dacă nu ar fi venit acea zăpadă neprevăzută, fiecare ar fi plecat acasă după cină, dar astfel au fost nevoiți să rămână. Și s-a dovedit a fi cea mai bună decizie. Ba chiar am pus-o pe mama să ne citească  din cartea  Crăciunul în cele mai frumoase povestiri”  în timp ce savuram o câte o felie de cozonac proaspăt făcut în casă și o cană de vin fiert cu scorțișoară (nu te gândi că și în copilărie beam vin fiert, știi că nu era așa, dar trebuia să fie și un touch de maturitate). A citit ceva de Charles Dickens pentru că era favoritul tuturor și trebuia să ne facă pe plac.

Pentru Crăciunul ce va veni, nu știu ce să-ți cer pentru că simt că orice ți-aș cere ar fi prea mult. De ce? Fiindcă întotdeauna mi-ai oferit multe altele pe lângă ce mi-am dorit și cred că ți-am rămas chiar datoare. Așa că o să las la alegerea ta soarta sărbătorilor ce vor veni. Am încredere în tine!

Sper că și tu ești cel puțin la fel de mulțumit și fericit așa cum sunt eu și că vei lăsa câte puțin din aceste sentimente în fiecare cadou pe care îl vei face în noaptea de Ajun. Dacă ai totuși nevoie de ceva, nu ezita să-mi dai un semn. Mi-ar plăcea să am măcar o dată ocazia să te răsplătesc într-un fel. Continue reading

Dream Art Contest

Articol scris pentru proba nr.24 din SuperBlog 2013.

Când soțul a venit acasă, aproape că nici nu observasem, priveam pe geam și eram pierdută printre gânduri.

– Ce-i cu tine,draga mea? Am sunat de două ori la interfon pentru că mi-am uitat cheia și nu mi-ai răspuns. Noroc că a ieșit tanti Maria să-și cumpere pâine și am reușit să intru, căci altfel și acum cred că stăteam în ploaie.

– Iartă-mă! Eram în lumea mea. Am avut o zi cam urâtă și am picat într-o stare d-aia aiurea.

– Ce s-a întâmplat? Erai foarte entuziasmată de dimineață când ai plecat și spuneai că abia aștepți să te întâlnești cu toți copiii aceia.

– Da, eram mai mult decât entuziasmată și îmi făcusem o mulțime de planuri pe care în mare parte le-am respectat. Doar că rezultatele n-au fost cele scontate.

– Adică? Ce s-a întâmplat?

– Am ajuns la școală, am intrat în clasa plină de copii și am început să le povestesc despre Dream Car Art Contest organizat de Toyota, le-am spus că este dedicat minorilor cu vârste de până la 15 ani și că trebuie să-i informeze și pe părinți pentru că au nevoie de acordul acestora. Apoi le-am prezentat statistici, cifre și realizările echipei României de până acum, am încercat să-i motivez spunându-le că este o afacere win-win, adică prin desenele lor cu mașinile viitorului pot schimba lumea și pot câștiga un premiu și o călătorie în Japonia. Și m-am așteptat să văd interes, să fiu asaltată cu întrebări.

– Și?

– Și… nimic. Mi-a mulțumit învățătoarea lor pentru intenție și pentru prezentare și mi-a spus că mă va contacta ea dacă apar doritori. Și-atât. Ba chiar mi-au părut speriați și pierduți. Cum să fac? Simt că a fost greșeala mea undeva și că nu m-am făcut înțeleasă, știi că niciodată nu m-am priceput la copii. Continue reading

Cine n-are Bosch, să-și cumpere!

Articol scris pentru proba nr.23 din SuperBlog 2013.

Am alergat zilele trecute preț de câteva ore bune prin mall în căutarea unei ținute potrivite pentru interviul important la care aveam să mă prezint joi și eram foarte mulțumită de alegerile mele. Tot chinul acesta a trebuit să-l îndur pentru că nu aveam în garderobă haine office. Ce să fac dacă nu e tocmai stilul meu? Până acum reușisem să mă descurc și să îmbin diferite articole vestimentare, dar de data aceasta nu mai aveam scăpare, ocazia cerea o ținută office perfectă. Când am ajuns cu ele acasă, i le-am arătat mamei cu mare încântare și rugând-o pisicește să mi le pună la punct până joi dimineața cel târziu, pentru că ar fi fost chiar culmea să fi cheltuit atâția bani pe niște haine de calitate, dar să le îmbrac necălcate.

Lăsând problema mai sus menționată pe umerii mamei pentru că o consideram experta și deci cea mai indicată persoană s-o rezolve, eu mi-am văzut de treburile mele. Și uite așa, în dimineața cu pricina m-am trezit cu noaptea în cap pentru că oricum nu putusem să dorm prea bine din cauza emoțiilor și stresului și m-am repezit să mă îmbrac. Moment în care am crezut că leșin: cămașa era jalnică, fusta avea zeci de pliuri neprevăzute în manualul de utilizare, iar sacoul  părea să aibă mâneci sub formă de evantai.  Am vrut să o sun pe mama s-o întreb ce s-a întâmplat și cum de a uitat să-mi calce hainele, dar când să pun mâna pe telefon mi-am înghițit cuvintele. Săraca mama le călcase la dungă și mi le lăsase la vedere pe scaunul de lângă birou (ca metodă de precauție să nu cumva să uit să pun pe mine vreun articol), dar… scumpa mea pisică a găsit materialul cald fiind de la fierul de călcat  și a considerat că e cel mai bun culcuș pe care l-ar fi putut avea. Continue reading

Puritate…

Articol scris pentru proba nr.22 din SuperBlog 2013.

Da, sigur că da! Mă înfuriasem foarte tare pentru situația absolut penibilă în care mă pusese colega mea de birou. Eram supărată pe ea pentru ceea ce-mi făcuse, șocată de comportamentul ei și extrem de dezamăgită de mine însămi. Mi-am luat clipboard-ul, planșele și geanta și am ieșit în mare grabă din sala de conferințe pentru că pur și simplu nu mai suportam să stau în aceeași încăpere cu o persoană care pentru a pica bine în ochii șefilor a preferat să-și bată joc de persoana care dusese greul proiectului, să mă umilească în fața tuturor, dar să-și atribuie meritele pentru ceva ce nu i se cuvenea. M-am oprit în birou, am aruncat bagajele cum am nimerit și am ieșit fără a avea vreo destinație anume. Plimbându-mă frenetic pe holuri m-am nimerit în fața frigiderului de unde am înșfăcat o sticlă cu apă și am ieșit afară. În acel moment chiar și aerul plin de noxe din centrul orașului părea mai curat și mai potrivit pentru plămânii mei decât cel din clădirea aceea pe care o vedeam atât de murdară.

Stând pe treptele de la intrare îmi veneau tot felul de gânduri, unele mai urâte decât altele și încercam să-mi caut liniștea jucându-mă cu sticla de apă. Voiam să-mi concentrez privirea și mintea pe mișcarea acelui lichid după bunul meu plac, însă nu puteam pentru că întotdeauna vedeam imaginea din spatele lui. Mi-a venit să râd. De ce? Pentru că pentru o fracțiune de secundă am încercat să-mi imaginez cum ar fi dacă și oamenii ar fi la fel de transparenți, la fel de puri ca acea apă ce nu-mi îngrădea privirea și mă lăsa să văd prin și dincolo de ea. Puritatea, pentru mine este echivalentă cu transparența unei persoane. Iar această transparență nu duce altundeva decât la adevăr. Știu că mulți spun că puritatea se regăsește cel mai ușor în copii și poate fi tradusă prin inocența acestora. Nu vreau să afirm că se înșală, dar pentru mine, puritatea în adevăratul ei sens nu o poți găsi decât la adulți. Copii în general sunt puri prin natura lor, pentru că nu cunosc încă răul, nu sunt antrenați să acționeze într-un anumit mod din spiritul de conservare. Un adult este trecut prin multe situații bune și rele care îi rămân întipărite în minte de fiecare dată și îl fac să acționeze altfel cu proxima ocazie. Viața, mediul, conjuncturile te pot transforma foarte ușor dintr-un copil pur într-un adult „opac”. De aceea consider că este o adevărată binecuvântare să întâlnești un adult care să dea dovadă de puritate și transparență „no matter what”. Continue reading