Australian Open sferturi de finală (II)

Meciul lui Murray nu am reușit să-l văd, dar scorul mi se pare că a fost destul de previzibil. A avut parte de un adversar surprinzător, care i-ar fi putut furniza un mic șoc, dar păcat că oboseala și lipsa de experiență la nivel înalt și-au spus cuvântul.

În ceea ce privește meciul dintre Djokovic cu Ferrer aș avea câteva cuvinte de spus. Am văzut primele 2 seturi și începutul celui de-al 3-lea, după care am renunțat. Ferrer a jucat bine, la nivelul la care a făcut-o în ultima perioadă, a oferit lovituri spectaculoase, servicii bune, raliuri interminabile și foarte rapide, deci a dat cam tot ce putea pe teren. Din punctul meu de vedere, Djokovic, deși a jucat bine și a câștigat partida în minimul de seturi, a arătat multe slăbiciuni, multe minusuri în jocul care până astăzi nu i-a fost testat cu adevărat. Cu siguranță a meritat să câștige și să fie în semifinală, pentru că a rezistat entuziasmului spaniolului și a reușit să întoarcă setul 2 într-o manieră foarte subtilă.  Recunosc, mă deranjează aroganța pe care a căpătat-o de când a devenit nr.1, ba chiar mă declar dezamăgită de comportamentul lui în multe dintre situații, dar cu toate acestea, n-o să-i neg reușitele și n-o să încerc să-i minimalizez rezultatele.

Australian Open sferturi de finală (I)

Astăzi s-au disputat primele 2 sferturi de finală din cadrul turneului de Grand Slam din Australia. Primul a fost meciul lui Roger Federer cu Juan Martin del Potro, un meci de la care toată lumea aștepta spectacol, un scor strâns și… poate chiar o surpriză furnizată de o revenire miraculoasă a argentinianului la jocul lui de dinainte de accidentare. Sincer, eu n-am sperat la nimic din toate astea, îi văzusem pe ambii în cel puțin un meci săptămâna trecută și eram conștientă că del Potro, indiferent de sclipirea de moment pe care ar fi putut să o aibă, nu avea cum să treacă de un Federer ce afișează o formă excelentă. Scorul n-a fost deloc unul strâns, adică nu a fost nevoie de  un set în plus față de minimul impus, ba nici de un tie-break nu a fost cazul. Roger și-a făcut jocul lui, frumos, cu lejeritate și fără strop de transpirație, aproape ca la un atrenament cu public. Juan Martin a jucat așa cum a putut sau mai bine zis, așa cum i-a permis prea bunul său adversar.

Meciul cu numărul doi,

All we’d ever need

Cuvintele sunt de prisos, melodia e speechless.

Constatări

Sunt cetățeanul unui stat ciudat, în foarte multe situații reacționez diferit față de majoritatea popoarelor civilizate, iar acest lucru este pozitiv în doar câteva cazuri. Nu cunosc într-adevăr libertatea în esența ei pentru că aproape întotdeauna îmi cenzurez reacțiile de teamă. M-am ghidat în această viață după un proverb vechi, menit să conserve și să răspândească respectul, dar care s-a întors în timp împotriva mea. „Capul plecat,sabia nu-l taie!” m-a îndemnat să nu ridic tonul atunci când purtam o discuție în contradictoriu, să respect punctul de vedere al celuilalt (chiar dacă al meu era călcat în picioare), să evit să recunosc că gândesc diferit, să îndur cuvinte dure pe care  nu le-am meritat, să renunț la drepturile mele  sperând că așa se vor rezolva mai ușor problemele, să aștept ca alții să aibă curajul de  a face ceva și pentru mine. Mulți așteaptă să mă schimb, să vin cu alt comportament, alte reacții, altă esență, dar nu știu cum să le mai explic că nu prea se poate, că mă pot schimba, dar nu suficient cât pentru a realiza ceva pe termen scurt.

Răbdarea mă caracterizează, poate chiar în exces și am de suferit din cauza asta. Am răbdare și aștept să se întâmple câte ceva, fără să mă gândesc că ratez șansa de a face eu ceva pentru mine. Îmi dau seama târziu de oportunitățile pierdute, încerc să îndrept, dar voi rămâne multă vreme întrebându-mă ce s-ar fi întâmplat dacă aș fi reacționat de fiecare dată când am fost nemulțumit.

Ninsori slabe

Am observat că de vreo 2 săptămâni așa, ne tot duc cu zăhărelul cei de a ANM, cum că va ninge în următoarele zile. Nu vi se pare? Păi înainte de Crăciun ne promiteau că o să vină Moșul cu sania, după care gata, se va opri robinetul cu fulgi. Au revenit cu aceeași prognoză înainte de revelion, când ne-au făcut să visăm la măcar 10 fulgi de nea, dar degeaba. Să fie clar… mă refer doar la partea de sud, nu la zonele de munte unde s-a nimerit să se mai scuture câte un norișor.

De dimineață m-am nimerit din nou pe o rubrică meteo de la tv, în care bineînțeles că scria pentru următoarele 3 zile „ninsori slabe” (sintagmă pe care o văd încă de joi). Prognoza meteo e cumva pe principiul „hai să scriem că poate se nimerește pe undeva” și nu știu eu?

Știu că pare puțin puerilă revolta mea, dar pentru o mare iubitoare de zăpadă, mi se pare chiar sadic ce fac ei.

Mi-e dor de o noapte geroasă, cu un cer senin sclipitor de care să nu mă mai satur. Mi-e dor să simt fulgi mari căzându-mi pe față în timp ce-mi țin palmele în zăpadă până devin roșii ca racul.

Final destination 5

Sătulă de muzica la volum maxim și filmele de sezon din ultimele săptămâni, aseară am decis că trebuie să văd ceva care să mă trezească serios la realitate. Simțeam groaznic de tare nevoia de a vedea ceva mai pe gustul meu, puțin mai sadic și mai dramatic. Ce alegere mai bună aș fi putut face decât Final destination 5? (Aștept propuneri dacă aveți alte păreri.)

Am avut o mică reticență la început, pentru că fusesem foarte dezamăgită de precedenta parte despre care am și scris la vremea respectivă aici, dar tot răul spre bine. Reticența m-a ajutat să mă bucur mai mult de partea a 5-a și să nu vin acum cu un articol degradant.

Urmând tiparul seriei, Final Destination 5 pornește de la o premoniție apocaliptică a unui tip, despre prăbușirea podului pe care autobuzul îi ducea spre un team-building. Datorită viziunii sale, el și câțiva prieteni reușesc să scape cu viață… cel puțin pentru un timp. În comparație cu Final Destination 4, începutul filmului și modul în care a fost concepută și prezentată premoniția m-au captivat și mi-au dat o oarecare stare de încordare, în ciuda faptului că știam la ce să mă aștept. Cu siguranță dacă aș fi avut șansa să-l vizionez și pe acesta în format 3D, aprecierile erau și mai pronunțate, căci situațiile create se adaptau perfect .

2011 in review

The WordPress.com stats helper monkeys prepared a 2011 annual report for this blog.

Here’s an excerpt:

A San Francisco cable car holds 60 people. This blog was viewed about 3,100 times in 2011. If it were a cable car, it would take about 52 trips to carry that many people.

Click here to see the complete report.

Midnight in Paris

Nu știu ce s-a întâmplat cu mine în ultimele luni, dar am tot amânat să văd multe filme pe care fie le-am remarcat pe diverse site-uri de specialitate, fie mi-au fost recomandate. Însă de săptămâna trecută (de când mi-am primit Asus O!Play-ul câștigat la SuperBlog 2011), în fiecare seară servesc câte un film de pe listă.  Aseară am văzut Midnight in Paris, un film lejer, amuzant pe alocuri, care îți provoacă o poftă de Paris, indiferent dacă ești un adept al capitalei franceze sau nu. Owen Wilson nu este unul dintre preferații mei, ba din contră, dar în acest rol nu m-a deranjat atât de tare cu zâmbetul lui predestinat parcă acelor comedii nereușite, iar Rachel McAdams parcă a reușit să mai ștergă din imaginea de „femeie veșnic rănită” pe care mi-o lăsase după The notebook și The time traveler’s wife.

De sărbători, așa

A trecut Crăciunul, euforia a rămas, că doar vine Revelionul,nu? Zilele acestea am încercat să mă bucur pur și simplu de sărbătoare și am evitat pe cât posibil să mă las atinsă de ceea ce se tot întâmpla în jurul meu: agitație în stânga, agitație în dreapta, luptă pe cărucioare la supermarket-uri, apoi luptă pe produse la rafturi și nu în ultimul rând  înghesuială la casele de marcat, unde bineînțeles că vorbele se dedulcesc probabil de la porcăriile din coș. Ieri, când am fost nevoită s-o însoțesc pe mama la cumpărături și așteptam să cântărească portocalele, mă uitam printre raioane și aveam senzația că au năvălit turcii la fructe. O tanti, pardon, doamnă, luase o punguță și îndesa în ea clementine și îndesa și frunze de clementine (nici nu realizasem că o punguță de-aia de fructe e atât de mare), până i-a zis cel care o însoțea „hai că mai bine luai lada cu totul”, moment în care cucoana a avut o revelație „da’ cât e kilogramul?”. Mă uitam fascinată și îngrozită în același timp, încercând să-mi mut totuși privirea către alți protagoniști ai scenei absolut șocante absolute.

V-am zis eu!

Una din plăcerile maxime pe care mi le permit, este aceea de a spune „Ți-am zis eu!”. De fapt, foarte puține lucruri îmi oferă o satisfacție atât de mare. Recunosc, îmi place să am dreptate și să mi se accepte gândirea bună pe care o am în anumite situații critice (unul din marile mele defecte,bănuiesc).

Vara trecută, cam pe la sfârșitul lui august, îl auzeam pe bunicul spunând că gata, s-a terminat cu vara, în maxim 2 zile „își intră toamna în drepturi”, frază la care nu mă puteam abține să nu dau replică. M-am chinuit 3 săptămâni să-l conving că toamna începe de la echinocțiul de toamnă (că doar de-aia i se și zice așa), nu de la 1 septembrie. Afară erau în jur de 30 de grade, dar el încă refuza să accepte că este vară, ori pentru că îi era prea greu să înțeleagă conceptul, ori pentru că pur și simplu nu voia să recunoască faptul că aveam dreptate. Eu mizez pe a doua variantă.